Un fel de a face publicistică

Mihaela Mocanu Publicat la: 01-09-2016

Dacă pentru mulți dintre reprezentanții pașoptiști gazetăria reprezenta o activitate conjuncturală, pentru Eminescu ea devine o profesie ce implică responsabilitate. De la evenimentele de politică internă la mutațiile din planul politicii internaționale, gazetarul surprinde prin documentarea serioasă a materialelor pe care le dă tiparului, prin respectul față de adevăr și prin spiritul critic ce guvernează redactarea articolelor. Textele relevă ușurința cu care Eminescu abordează teme dintre cele mai diverse ‒ economice, istorice, filosofice și politice –, uimind prin deschiderile enciclopedice și recurgerea la surse documentare extrem de variate. Pasiunea cu care jurnalistul își exprimă concepțiile politice și verva cu care polemizează cu alte publicații ale timpului oferă imaginea unui om angajat, cu vocația scrisului jurnalistic și extrem de receptiv la problemele epocii.

Cultivând o jurnalistică de atitudine, Eminescu angajează opinia publică în dezbaterea celor mai importante evenimente ale realității socio-istorice, având curajul exprimării unor opinii radicale în privința clasei politice românești. Conștient de funcția paideică a presei, gazetarul își însoțește excursul jurnalistic cu numeroase comentarii metatextuale. În acest sens, textele sunt presărate de glose, de explicitări ale termenilor neologici sau ale unor cuvinte mai vechi, al căror sens original s-a demonetizat în practica discursivă curentă. Eminescu susține de la tribuna paginii de ziar adevărate „prelecțiuni populare”, menite să faciliteze accesul cititorilor la subiectele dezbătute.

Însemnări despre Eminescu

Colegi cu Eminescu în redacția Timpului, Slavici și Caragiale au lăsat însemnări generoase despre activitatea redacțională de la gazeta conservatorilor. Astfel, acuzat că s-ar fi vândut grupării conservatoare pentru o bucată de pâine, Eminescu este apărat de Slavici, care insistă asupra obiectivității și intransigenței cu care jurnalistul trata deopotrivă ambele grupări politice ale vremii: „Eminescu nu era cruțător nici față cu membrii partidului când se nimerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude faptele bune și dacă ele erau săvârșite de adversari politici” (Ioan Slavici, Amintiri. Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Maiorescu, Editura Minerva, București, 1983, p. 89).

Eminescu își trata cu seriozitate sarcinile redacționale, nu făcea concesii conjuncturale, punea pasiune și consecvență în argumentarea opiniilor, rămânând fidel spiritului obiectiv. Dacă în polemicile cu ceilalți gazetari ai vremii era caustic și necruțător, în relațiile cu membrii redacției dădea dovadă de amabilitate și generozitate, fiind deschis, înțelegător și loial: „Gest necuviincios nu era la el cu putință, vorbă proastă din gura lui nu ieșea, la orișice ocară el numai prin zâmbet desprețuitor răspundea și nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată certându-se cu cineva. Era, ce-i drept, aspru și necruțător și își dădea fără de înconjur părerea pe față, dar vorba n-o lungea. Pe lângă toate acestea, era totdeauna în voie bună, râdea cu multă poftă, se mulțumea și cu mai puțin decât ceea ce i se cuvenea și chiar și mâhnit ori supărat dacă ar fi fost, el nu se posomora” (ibidem, p. 117).

Tot Slavici subliniază acribia jurnalistului, resimțită de altfel și în spațiul creației artistice. Așa cum fiecare text poetic trecea mai întâi prin travaliul variantelor, fiecare articol era supus prelucrărilor succesive înainte de a fi încredințat tiparului: „Ca scriitor, Eminescu strica multă hârtie, căci făcea multe corecturi, mai ales în ceea ce privea alegerea vorbelor, și ținea să deie la tipografie manuscris curat și citeț. Articolele pentru Timpul, de exemplu, le scria de obicei acasă, le cetea cu glas tare, apoi le scria. Mai nainte apoi de a le da la tipar, i le citea apoi cuiva și, dacă nu era mulțumit cu ele, le prescria din nou. Împrejurul mesei lui de scris era deci mereu plin de hârtii rupte” (ibidem, pp. 117-118).

Printre calitățile jurnalistului se numărau conștiinciozitatea și punctualitatea: „Oricât de nesuferit i-ar fi fost însă să iasă de acasă, nu cred că se va fi întâmplat vreodată să fi lipsit de la redacțiune ori să fi venit prea târziu. Nu era câteodată în stare să-și deie samă dacă a mâncat ori nu, dar nu uita niciodată să-și facă datoria, să se ție de vorbă ori să se prezinte la timpul hotărât pentru o întâlnire” (ibidem, p. 114).

Însemnările lui Caragiale despre Eminescu sunt condensate în trei articole, În Nirvana, Ironie și Două note, în care dramaturgul încearcă să destrame imaginea individului rupt de realitate, pierdut în reverie și indiferent față de mizeriile vieții. Caragiale recunoaște în Eminescu „un om de o superioară înzestrare intelectuală”, afirmând că „rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire” (I.L. Caragiale, Publicistică și corespondență, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, București, pp. 67-68). Dramaturgul scoate în evidență condițiile precare în care trăia jurnalistul și dezgustul acestuia față de superficialitatea lumii: „De felul lui mândru, el fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea” (ibidem, p. 68). Dezgustul față de laude nu se întemeia însă pe falsă modestie sau pe lipsa recunoașterii propriei valori: „Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent și o știa mai bine decât oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine” (ibidem).

Linii definitorii ale publicisticii eminesciene

O mare parte dintre însemnările celor care l-au cunoscut pe Eminescu în ipostaza de jurnalist își regăsesc ecoul în corpul articolelor publicate de acesta în Timpul. Maturitatea și independența de gândire, siguranța discursului și argumentarea solidă a punctelor de vedere devin constante ale publicisticii eminesciene pe toată perioada celor șapte ani de activitate. Fără a fi om politic, Eminescu prezintă și analizează mecanismele vieții politice românești din cea de a doua jumătate a veacului al XIX-lea și, în această calitate, jurnalistul intră în dialog cu societatea contemporană și cu istoria, privind cu ochi critic moravurile politicienilor și propunând soluții pentru situația economică și politică a țării.

Publicistica eminesciană oferă promisiunea unui verb care părăsește cărările bătute în favoarea unei expresii obiective și curajoase. Distanțarea de stilul gazetăresc cultivat de generația pașoptistă se face simțită atât la nivelul temelor abordate, dintre cele mai variate și atingând probleme esențiale pentru politica țării, cât și la nivelul expresiei jurnalistice, diferită de patosul și retorismul specifice publicisticii secolului al XIX-lea. Un merit incontestabil îi revine gazetarului în rafinarea și limpezirea limbii române, într-o perioadă în care lipsa unor norme literare se face simțită în stilul greoi al publicisticii epocii, în amestecul de vechi și nou înregistrat atât la nivelul lexicului, cât și la cel al formelor gramaticale. Eminescu desfășoară o campanie acerbă împotriva „limbii păsărești” cultivate de presa vremii și a fluctuațiilor lingvistice din paginile gazetelor de la noi. Jurnalistul scoate în evidență pericolele modernizărilor pripite, subliniind că fiecare înnoire pe terenul limbii trebuie să aibă la bază tradiția.

Ceea ce este esențial în publicistica eminesciană este întregul ei, am putea spune, parafrazându-l pe Constantin Noica. Unele articole pot constitui o dezamăgire prin tonul virulent și patosul care exced cadrele unui limbaj obiectiv, dar publicistica în ansamblul ei copleșește prin amploarea problematicii abordate și varietatea mijloacelor de expresie. Totul intră în atenția gazetarului, de la evenimente de politică internă la aspecte ale politicii externe, de la studii demografice la analize economice, de la fapte de istorie la teme de civilizație și cultură, de la probleme de matematică la interogații filosofice.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral