Nu venim din latină?

Alexandru Anca Publicat la: 01-09-2016

În volumul Nu venim din latină (ediție revizuită și adăugită, traducere de Mihaela Alda, Editura Geto Dacii, București, 2016, 229 p.), Carme Jiménez Huertas își propune un studiu de caz care să repună în discuție teza caracterului latin al limbilor romanice. Cartea preia o idee susținută de Yves Cortez, și anume că romanizarea, așa cum o înțelegem noi, nu a avut loc. Există totuși o deosebire fundamentală: Cortez susține că la baza actualelor limbi romanice nu stă latina, ci o limbă italiană veche, numită romana lingua, care s-ar fi răspândit odată cu Imperiul Roman.

Ceea ce este de remarcat cu precădere este interesul ridicat al autoarei pentru limba iberică. Nu de puține ori, în strădania de a-l valorifica, ea încearcă atribuirea forțată a unor fenomene prezente în tranziția de la limbile protoromanice la cele romanice, când, mai degrabă, această limbă de substrat a potențat aceste fenomene, nicidecum nu le-a inițiat. De pildă, printre argumente se află lipsa cazurilor gramaticale din limbile romanice peninsulare (pp. 178-179), în condițiile în care fenomenul este prezent și în alte limbi romanice, care nu au avut nici măcar accidental contact cu iberica.

Cadrul iberic

În sud-vestul Peninsulei Iberice, scrierea iberică este preluată, cu mici modificări, de limba lusitană sud-tartesiană, cunoscută ca bastulo-turdetană. Pentru publicul român cititor al cărții de față, această limbă ar prezenta un interes deosebit. C.J. Huertas  atribuie (p. 71 și nota 51) în mod eronat un citat împăratului Traian, care ar fi spus că se întoarce în țara străbunilor săi, citat datorat originii sale turdetane, turdetanii fiind originari din Dacia, unde se păstra și se păstrează până azi toponimul Turda, recte turdo. Este adevărat că locul de naștere al lui Traian, Italica, fusese întemeiat în 206 î.Hr. pe o fostă așezare turdetană. Traian însă nu vorbea bastulo-turdetana, deoarece provenea dintre coloniștii aduși din Tuder. Tuder (Tutere, în limba umbriană), actualul Todi din Italia, era un oraș din Umbria. Probabil că acest lucru stă la baza confuziei din carte.

Teze și ipoteze. Limba vorbită de legionarii romani

C.J. Huertas își fundamentează teza pe o serie de ipoteze de lucru, printre care și aceea că latina ar fi fost o limbă scrisă, nu vorbită. Prin urmare, soldații care formau legiunile romane nu ar fi vorbit latina (p. 27). Pentru a explica această stare de fapt, ni se prezintă peisajul lingvistic al Peninsulei Italice, cu cele trei mari grupuri lingvistice: limbile latino-falisce (latina și falisca), limbile sabelice (osca, umbriana, picena, cu dialectele lor) și limba tireniană, adică limba etruscă. Limba greacă nu este inclusă în această enumerare, dar este amintită în paginile următoare. Prezentarea acestui peisaj lingvistic, în sine, nu lipsită de erori – de exemplu, limbile sabelice sunt catalogate ca ne-indoeuropene, împreună cu etrusca (p. 29) – , este menită să susțină teza autoarei potrivit căreia legionarii romani nu vorbeau latina (o limbă minoritară), ci o mulțime de limbi ca urmare a recrutării în legiuni a italicilor. Este adevărat că osca, umbriana și picena, cu variantele lor sunt atestate în centrul și sudul Italiei (vezi Robert von Planta, Grammatik der oskisch-umbrischen Dialekte, vol. 1, 2, 1892/1897, Strasbourg; Helmut Rix, Sabellische Texte. Die Texte des Oskischen, Umbrischen und Südpikenischen, ediția 1, Universitätsverlag C. Winter, Heidelberg, 2002; dicționarul lui Jürgen Untermann, Wörterbuch des Oskisch-Umbrischen, ediția 1, Universitätsverlag C. Winter, Heidelberg, 2000).

Nu mai puțin însă este adevărat că la baza unor astfel de afirmații stau însemnate carențe în ceea ce privește realitățile sociale și militare din Imperiul Roman. Romanii cuceresc popoarele din Peninsula Italică, întemeiază colonii sau acordă cuceriților dreptul de a se administra și de a exista politic în continuare. Acele comunități nu serveau în legiunile romane, acestea fiind recrutate exclusiv dintre cetățenii romani. Nici măcar membrii comunităților de drept latin, care puteau accede mai ușor la cetățenia romană, nu aveau dreptul de a fi recrutați. Serviciul militar în legiune le-ar fi conferit și dreptul de a participa la viața politică a cetății. Până la războiul cu socii (91-88 î.Hr.), italici aliați ai Romei, aceștia din urmă nu au beneficiat de cetățenia romană, deși au servit în armata romană într-un raport de 1:1 sau chiar de 1:2. Singurii italici a căror limbă maternă nu era latina și care ar fi putut servi în legiunile romane erau cei care aveau cetățenie fără drept de vot (civitas sine suffragio). Dacă luăm ca indicator conscripția efectuată în 225 î.Hr. de romani – și de aliații lor, socii – pentru a afla cât potențial militar dețin (bărbați cu vârsta cuprinsă între 16 și 46 de ani), raportul dintre romani și cetățenii fără drept de vot (în mare parte nevorbitori de latină ca limbă maternă) este de 5:1. Pe aceștia din urmă, istoricul grec Polibiu îi numește campanieni (Peter Astbury Brunt, Italian Manpower. 225 B.C.-A.D. 14, Oxford, 1971).

Legionarii vorbeau limba latină, și nu o mulțime de limbi. Mai mult, o parte dintre aliații italici ai Romei aveau ei înșiși ca limbă maternă latina.

Agenții romanizării

Confuzia este însă totală când autoarea se referă la Războaiele Punice (probabil numai la cel de-al doilea, 218-201 î.Hr.), când ne vorbește despre iberici, auxiliari ai romanilor, ce luptau contra cartaginezilor (pp. 31-32). Realitatea este exact pe dos: ibericii, care se aflau sub dominație cartagineză, au luptat în repetate rânduri contra romanilor, ca aliați și mercenari în armatele fraților Barcas: Hannibal, Hasdrubal și Mago.

Drept urmare, C.J. Huertas, plecând de la premise eronate, trage concluzia că soldații din armatele romane staționate în Hispania „nu pot fi considerați agenți activi ai romanizării” (p. 32), ei nefiind, după logica autoarei, vorbitori de latină. La fel de lipsită de suport este afirmația de la pagina precedentă, potrivit căreia la colonizarea Peninsulei Iberice ar fi participat exclusiv coloniști proveniți din rândul italicilor vorbitori de limbi sabelice (vezi Brunt, op. cit., cap. 23, „Legions in Spain, 200-90 B.C.”, pp. 661-665).

Aceste carențe de ordin istoric nu se reflectă numai în emiterea unor ipoteze de lucru eronate, ci o conduc pe autoare și la comiterea unor erori în analiza fondului lexical. C.J. Huertas respinge originea latină a cuvântului spadă (espada, în spaniolă) din spatha, afirmând cu tărie că romanii (acei puțini care ar fi vorbit latina!) foloseau pentru spadă cuvântul gladius (p. 134). În sine, această afirmație nu este falsă, dar, dacă autoarea ar fi avut noțiuni de istorie militară, ar fi judecat toate acestea în contextul reformelor administrative și militare ale împăraților Dioclețian și Constantin cel Mare și ar fi constatat că gladius fusese deja abandonat pentru o armă cu o lamă mai lungă, numită spatha. Este interesant de semnalat faptul că autoarea nu a căutat să-și remedieze aceste deficiențe. În ediția „revizuită” din 2016 a cărții No venimos del latin, în secțiunea 5.1, intitulată „Lexicologia”, le regăsim întocmai ca în ediția din 2013, după care s-a făcut traducerea în limba română.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe