Ce mai face Arta? Cum care artă? Arta Popescu

Romeo Aurelian Ilie Publicat la: 01-09-2016

Numele lui Cristian Popescu este poate complet necunoscut pentru generația de cititori a anilor 2000. Cu toate acestea, el a fost un poet reprezentativ al generației ’90. Unul despre care Marin Sorescu a consemnat: „Cristian Popescu este un poet insolit, închegat deocamdată în descendență urmuziană. Îl consider pe Cristian Popescu peste nivelul lui Cărtărescu”. Din păcate, a murit la începutul anului 1995, la doar 35 de ani. Spre sfârșitul anului 2015, Editura Tracus Arte a demarat un proiect editorial ce se impunea de multă vreme, și anume reeditarea operelor lui Cristian Popescu, sub forma unei integrale.

Primul volum din seria intitulată Opere s-a numit Familia Popescu și a cuprins primele două volume de poezie ale autorului: Familia Popescu (1987) și Cuvânt înainte (1988). La jumătatea acestui an, la aceeași editură, a apărut și cel de-al doilea volum al Operelor, intitulat Arta Popescu, cuprinzând volumul omonim, publicat inițial în anul 1994.

Dacă în cele două volume cuprinse în Opere I zisa lui Marin Sorescu se confirmă, Cristian Popescu fiind un veritabil vlăstar urmuzian, dar afirmându-și totuși originalitatea prin impecabilele tablouri de familie turnate în aliajul citadin al postmodernismului românesc, în Opere II, respectiv Arta Popescu, se observă atât o detașare de stilistica lui Urmuz, cât și o depășire a obsesiei familiei.

Volumul Arta Popescu este structurat pe două secțiuni majore: „Ce mai face Arta” și „Moartea mea din flori”. În cea dintâi, poetul realizează o serie de eseuri confesive despre artă, scrise sub forma unor poeme în proză ale căror personaje principale sunt fie Arta – personalizată sub chipul unei iubite din popor –, fie Însuși Dumnezeu și ai săi înger-îngerași, caz în care gândurile poetului se metamorfozează în psalmi postmoderni mustind de oralitate citadină, acesta stând la taclale cu Dumnezeu așa cum ar sta cu un vechi prieten la o bere. Cu această abordare aparent golănească, Cristian Popescu ar putea fi acuzat de blasfemie de spiritele ultrasensibile din punct de vedere religios. Dar nici urmă de așa ceva. Căci, prin crearea acestui climat de familiaritate extremă cu divinitatea, poetul nu face altceva decât să-i propună cititorului un Dumnezeu mult mai apropiat de oameni și de nevoile lor curente, pământești, ca și cum Rugăciunea domnească s-ar concentra în cuvintele: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Fapt perfect previzibil, dacă ținem cont de faptul că, istoricește vorbind, poetul descrie în aceste poeme în proză o perioadă din viața românilor dominată de nesiguranța zilei de mâine.

Cea de-a doua secțiune a cărții, „Moartea mea din flori”, este o veritabilă comedie neagră, redactată tot sub forma unor poeme în proză de factură postmodernă. Poetul lasă să se înțeleagă că își simte apropiatul sfârșit (cartea apare în 1994, iar el moare la începutul lui 1995), dar nu se lasă doborât psihic de această presimțire sumbră, ci adoptă atitudinea cathartică a ciobănașului moldovean din Miorița: privește moartea în față, cumva cu dragoste, ca pe o iubită menită să-i împlinească destinul sau măcar să-l elibereze de chinul vieții trăite într-o societate neconformă cu valorile sale. Poemele abundă de umor negru, de haz de necaz. Apare din nou Dumnezeu, dar acum Acesta stă la taifas cu Sfântul Petru, hotărând să-i dea poetului în grijă rubrica „Decese” de la ziar. Poetul devine astfel specialist în necrologuri nonconformiste.

Volumul Arta Popescu a fost, din păcate, ultima carte antumă a poetului și ziaristului Cristian Popescu. Cu toate acestea, prin faptul că la nivel stilistic ne descoperă un alt Cristian Popescu decât cel din Familia Popescu, unul mai copt din punctul de vedere al construcției postmoderniste, precum și din perspectiva discursului poetic, ne putem da seama că moartea sa a răpit un scriitor în plină ascensiune, un poet lucid, bine ancorat în realitatea socială, dar și literară a vremii sale, un om ce întrunea toate premisele pentru a deveni o voce demnă de luat în seamă, un barometru al societății românești postrevoluționare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe