Francofonia rusă

Angelo Mitchievici Publicat la: 01-09-2016

„Cine are nevoie de Franța fără Luvru? Cine are nevoie de Rusia fără Ermitaj?”, se întreabă retoric Sokurov în filmul pe care-l dedică unei alianțe mutuale între inamici, un francez și un german preocupați să păstreze intact patrimoniul cultural adăpostit de marele muzeu din Paris în timpul ocupației naziste. Mai precis, să-l păstreze departe de amatorii de artă naziști din preajma lui Hitler, spoliatori fără scrupule.

Cei care sunt familiarizați cu regizorul rus Alexander Sokurov știu prea bine că un documentar semnat de el – în fapt, o docudramă – nu poate fi un simplu documentar. Iar Francofonia chiar nu este, cu toate că subiectul este bine documentat. În fapt, avem un fel de declarație de dragoste încărcată de frustrări și de subtile reproșuri adresate mamei soacre, Europa, și o interesantă reflectare în oglinda rusă a poveștii franco-germane.

Filmul este deschis de o serie de fotografii vechi, care-i înfățișează pe Tolstoi și Cehov, apoi fotografii cu oameni obișnuiți, fotografii de grup. Marele om și poporul din care provine, acel strat al latențelor. Apoi, o dramatizare nu tocmai fericită filmată la Luvru, cu o Marianne având o cușmă frigiană pe cap, alegorie a Revoluției Franceze, încarnarea Republicii, pe post de Sibilă, rostind celebra deviză „Liberté, Égalité, Fraternité” și generalul Bonaparte strâmbându-se comic.

Discursul ironic se învârte în jurul felului în care francezii au pierdut războiul, lăsându-se ocupați și declarându-și capitala „oraș deschis”, reluându-și firesc existența de zi cu zi. Contraponderea o constituie sacrificiul uman și material al Rusiei din timpul războiului, bătălia pentru Stalingrad, foametea, moartea, oroarea și tratamentul diferențiat pe care germanii l-au aplicat deopotrivă rușilor, socotiți o rasă inferioară, și patrimoniului lor artistic. Or, rușii, ne lasă Sokurov să înțelegem, împărtășesc aceleași valori și, asemeni francezilor, au avut o mare revoluție, Revoluția din Octombrie. Aceste contraste configurează substratul polemic al filmului lui Sokurov. Regizorul lasă să „scape” fără nici un comentariu un portret al lui Stalin. Lipsa vreunui comentariu în aceste circumstanțe constituie ea însăși un comentariu în sine!

Parisul e un oraș pustiu, dar își revine la viață, Luvrul e un muzeu golit, pânzele fiind ascunse în provincie, în diferite castele, pentru a fi protejate de lăcomia invadatorului. În tot acest timp, Sokurov ține legătura cu un prieten aflat pe mare, Dirk, ocazionând câteva reflecții despre ocean și despre ideea de infinit, pe care ne-o propune pentru a trece la oceanul interiorității, inefabilul sufletesc din care se hrănește literatura rusă. Filmul este organizat caleidoscopic, pe multiple planuri, cu o libertate de mișcare deplină, care este cea a emoției și reflecției. Este unul dintre filmele care par că gândesc sincron cu vizualul, dincolo de dramatizările cam artificioase, singurul element evidențiat stângaci (intenționat?) de regie. Contemplarea chipurilor din tablouri – „popor”, îi numește Sokurov, deși în cea mai mare parte este vorba despre membrii aristocrației franceze imortalizați pe pânză – este completată de constatarea că portretul este specific artei europene (și romanul la fel, ne spune altundeva Milan Kundera). Tocmai de aceea Sokurov poate contempla figuri care au trăit cu secole în urmă.

Dar să ne întoarcem la subiectul principal. În vara anului 1940, Jacques Jaujard, directorul Muzeului Luvru, în vârstă de 44 de ani, se întâlnește cu contele german Wolff-Metternich, de 46 de ani, însărcinatul din partea Germaniei cu „conservarea” patrimoniului artistic francez. Sokurov le reconstituie biografiile, fiind atent la rolul jucat de ei pe scena istoriei, dar și la declinul lor ulterior. Regizorul rus privilegiază o serie de momente importante din istoria artei, cum ar fi edificarea Luvrului ca muzeu (vezi evaluarea contribuției arhitectului Pierre Lescaut sau chiar istoria vizuală a Marii Galerii), oprindu-se asemenea unui contemplativ vizitator asupra câte unei sculpturi sau a unui tablou pentru a medita pe marginea lor. Această meditație e una care pune în legătură războiul, arta, puterea și memoria.

Arta apare ca un loc privilegiat al întâlnirii și dezbaterii marilor teme, devenind un punct focal în ghidajul pe care ni-l face Sokurov în marele muzeu. Există un fel de joc de ștafetă, discursul face loc tăcerii, care face loc imaginii, lăsând cuvintelor posibilitatea de a fi asimilate pe fondul imaginii. Întregul film al lui Sokurov, ca și Mama și fiul (1997) sau Tată și fiu (2003), devine un poem grandios, emoționant. Să nu ne înșelăm însă, pentru că el este totodată un eseu, un mesaj polemic adresat prin intermediul Franței întregii culturi europene, în care cultura rusă se socotește o parte însemnată. Tolstoi, Cehov, figurile tutelare interogate retoric, invitate să revină la viață o spun cel mai bine. Este ceea ce ne leagă. Cât despre ceea ce ne desparte, figura lui Stalin ne oferă o întreagă documentație.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral