Scrisoarea IV. Dematerializare

Roxana Patraș Publicat la: 01-09-2016

Draga mea,

Chiar dacă par extrem de profunde și fertile pentru imaginarul său artistic, legăturile prințului Matila Ghyka cu Moldova s-au sublimat într-un pattern de viață aparent complex, misterios, parcă imposibil de deslușit. Plecând și revenind la Dumbrăveni și Botoșani, urmărind lucrările de reamenajare a pavilionului de vânătoare din Serafinești și visând să se întoarcă acolo după încheierea tuturor călătoriilor, Matila își va fi asumat moldovenismul ca pe un blazon cu care se mândrea. Chintesență de trăsături rasiale și istorice, diplomatul român își exprima identitatea moldavă ca pe o necesară reducție a complicatei formule cosmopolite la care îl obligau meseriile sale, pe de o parte, și zelul său pentru cunoaștere, pe de altă parte. Să fie greșită așadar găsirea unei soluții de coerență a vieții lui Matila Ghyka? O soluție în spiritul artei, și nu al adevărului? În ciuda aspectului haotic, extrem de complicat al vieții ilustrului personaj, mi s-a părut că secvențele biografiei sale s-ar ordona după un model al arabescului, ca serie infinită. Iar serialitatea, al cărei sens nu poate fi decât căutarea unei soluții de „dematerializare” a vieții (în linia „spiritismului” formulat în teoriile lui Gustave Le Bon și Henri Poincaré), m-a făcut să revin asupra unui pasaj din memorii, unde Matila evocă prima vizită a soției sale la domeniul Balș din Dumbrăveni.

Pe scurt, Matila îi arată soției sale, Eileen (ea însăși urmașă a unei prestigioase familii irlandeze), o versiune a decăderii vechii aristocrații à la roumaine: parcul arată ca o junglă sălbatică, terenul de tenis e acoperit de buruieni, iar ogarii superbi, crescuți de unchiul Leon anume pentru partidele de vânătoare, se corcesc cu câinii hoinari. Umblând în voie pe ulițele satului, devenit „un simbol al decăderii Balșilor”, urmașii ogarilor mai păstrează un fel de frumusețe, dar sunt „fricoși și vicleni”. Într-adevăr, nu din cauza istoriei mari, care-i aduce pe comuniști la putere, își pierd urmele și numele urmașii lui Leon, Vladimir și Ivan. Se spune că, mai înainte de 1944, Ivan Ghika ar fi preferat să-și vândă jumătatea de moșie, să cheltuiască tot și să se aventureze în Franța, unde o căsătorie avantajoasă l-ar fi scos din sărăcie. Printre localnici circulă și azi vorba că, în anii ’90, un anume Ivan Ghika (bătrân și cu baston, cu un aer de dandy și de zurbagiu) ar fi vizitat fosta casă a familiei, transformată între timp în spital, și ar fi reconstituit planul interioarelor după ritmul vieții de altădată. În fine, se pare că acest personaj afișa cu dezinvoltură spiritul excentric al înaintașilor săi, susținând că nu-l interesează afacerea retrocedărilor. Unii își aduc aminte că ar mai fi spus despre el următoarele: „bogat am fost și bogat am rămas”.

El însuși moștenitor al pădurii de la Serafinești (din care obține un venit frumos), Matila Ghyka revine împreună cu Eileen în locurile copilăriei sale și, amândoi, însuflețiți de reprezentarea unui trai idilic și de bogăția resurselor, decid să-și construiască acolo un loc de retragere numai al lor. La data aceea, adică prin 1922, unchiul Leon își părăsise „instalațiile” de la Dumbrăveni și prefera să-și conducă afacerile de la distanță. Matila povestește că, în ciuda cultului Bălșeștilor pentru generalii Ecaterinei I (ale căror portrete, ne aducem aminte, tronau în sufrageria conacului), moșierul căpătase un fel de aversiune față de ruși, mai ales după 1917, când armatele bolșevice trecuseră Prutul și devastaseră aproape toată moșia, cu excepția băii și a mașinăriilor terapeutice. Pe de altă parte, unii clevetitori susțin că Leon Ghika și-ar fi schimbat stilul de viață din cauza legii exproprierii, adoptată în 1921. Numărându-se printre cei exceptați, el reușise să primească dublu față de suprafața cuvenită (aproximativ 300 de hectare). De data asta însă, Leon, cel zis „Magnificul”, nu mai este împins de curiozitate pentru „spiritismul” electronilor sau de avântul inovațiilor pe bază de electricitate, ca la începutul secolului, când preluase moșia. Dimpotrivă, el cade într-o pasă așa-zicând materialistă, lăsându-se de acum în voia plăcerilor materiale și trăind pe picior mare într-o splendidă casă din Botoșani. Ca atare, Leon va decide să conducă Dumbrăveniul prin delegație, mai ales că, între timp, devenise posesorul unui automobil galben, cu care se plimba în lungul și în latul moșiei sale.

În 1929, unchiul Leon moare în condiții neelucidate (memorialistul trece sub tăcere acest moment) sau mai curând „dispare” misterios, asemenea bizarului doctor-experimentator Balthazar Cherbonneau, dintr-o celebră nuvelă a lui Théophile Gautier, Avatar. Dincolo de nota anecdotică a acestor amănunte biografice, trebuie să reținem că marea pasiune pentru electricitate (deopotrivă a unchiului, a nepotului și a tuturor oamenilor de la începutul secolului) nu e decât expresia exterioară a unei veritabile obsesii a dematerializării, ce reprezintă o dimensiune fundamentală a vieții și operei lui Matila Ghyka, pentru care materia nu era decât electricitate pură, masa fiind doar o aparență, un efect al inerției. De aceea probabil, în seara când am ajuns și eu la Dumbrăveni, într-un început de vară fierbinte, aerul se făcuse atât de transparent, încât am avut impresia că sufletul lui Matila a rămas întotdeauna acolo.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe