Nu putem evada din istoria noastră

Simona Preda Publicat la: 01-09-2016

Îmi asum fiecare cuvânt atunci când afirm că Adrian Cioroianu este autorul unuia dintre cele mai originale tipuri de discurs istoric postdecembrist. Dovadă stau atât impecabila construcție a frazei, niciodată rigidă sau crispată, cât și excelența argumentației, ironia șarmantă și fina complicitate cu cititorul. Fără frivolități și lamentări desuete, lipsit de panseuri moralizatoare și de o coerență ireproșabilă, Adrian Cioroianu a spart tiparele istoricului de tip „xenopolian” – cu perciuni și cu verdicte –, impunând o nouă atitudine și un nou suflu.

Pasiunea sa pentru trecut și povești pare să fi venit din copilărie și a rezistat treptat, așa cum spune în prezentarea sa, când i-au plăcut poveștile, apoi guma de mestecat, apoi romanele lui Jules Verne, apoi semiandaluzul Corto Maltese, apoi Anton Lupan, Lepa Brena și Marilyn Monroe. Iar toate par a fi surclasate în timp de povești! Cu alte cuvinte, Clio rezistă!

Volumul Nu putem evada din istoria noastră. Cea mai frumoasă poveste (vol. II, Curtea Veche Publishing, București, 2016) cuprinde scenariile serialului 5 minute de istorie, care nu au fost publicate în primul volum, intitulat Cea mai frumoasă poveste. Scenariile în varianta lor TV au fost editate, dar frazele au fost păstrate cât mai aproape de stilul original, adăugându-se note și trimiteri bibliografice. Este un demers binevenit de popularizare a istoriei și de reconfigurare a unor tipare, dat fiind succesul de care s-au bucurat serialele televizate.

În „Prefață”, autorul trasează limitele și nuanțele discursului istoric, pentru că nimic nu este alb-negru sau șanjabil: „Istoria este cea mai frumoasă poveste (…). Istoria este uneori crudă, ironică sau nedreaptă (…). Desigur că Istoria vorbește și despre bine, și despre rău, și despre victime, și despre călăi, și despre fapte eroice, și despre orori de neimaginat”. Ne lansăm din start într-o paradigmă în care accentul cade pe istorie, discurs și inteligență, fără excepționalitate, fără excese, exaltări sau sufocări. Volumul debutează cu o construcție silogistică cu un iz fin de secol al XIX-lea, dar perfect aplicabilă și în contemporaneitate: „Aceia dintre români care se jenează cu istoria țării lor fie nu cunosc acea istorie, fie au o impresie falsă despre istoria altora, fie ambele la un loc”. Concluzia firească ar fi că cine manifestă rezerve nu cunoaște. Ideea de jenă implică sine qua non necunoașterea, o formulă elegantă de a scoate din scenă ignoranța. Fără îndoială, Clio preferă exercițiile de inteligență!

Cum e istoricul sau cum ar trebui să fie? Evident, sine ira et studio, după modelul lui Tacit, iar frazele „spuse sau scrise de un profesionist al istoriei nu trebuie să aibă foarte multe adjective”. „Să o privim fără încrâncenare și fără frunți încordate, să o judecăm fără jigniri la adresa noastră sau a vecinilor (…). Vreau doar să spun că, orice am face, noi nu putem evada din trecutul nostru. Orice am spune, nu-l putem schimba. Ce a fost a fost – doar că depinde de noi să spunem ce și de ce a fost (…). Istoria e mai rar un joc în alb-negru și mult mai des o infinitate de nuanțe intermediare între aceste extreme.”

Care ar fi miza? „Preocuparea noastră principală, astăzi, nu trebuie să fie înfrumusețarea (sau înnegrirea) trecutului, ci construirea unui viitor mai bun” – altfel spus, o racordare la realitatea prezentă, o repoziționare în contextul actual și față de provocările contemporane.

Propunerea din pagini este de fapt o poveste pe care trebuie să ne-o asumăm cu bune și cu mai puțin bune. O poveste din trecut, dar de departe cea mai frumoasă și cea mai interesantă. Avem șansa să ne convingem în contextul povestirilor propuse: „Prin noi înșine” versus „Politica porților deschise”, „Înscenarea de la Tămădău și compromiterea PNȚ”, „Planul Marshall și stalinizarea României”, „Instituțiile Securității în RPR”, studiile de caz Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Maurer sau Mihail Sadoveanu, Rezistența anticomunistă din munți, ideea cincinalelor, a pionieriei, relațiile cu Iugoslavia, cu Bulgaria, metroul bucureștean și Casa Poporului, Cenaclul Flacăra, Cântarea României, vizita lui Nicolae Ceaușescu la Washington etc. reprezintă în sine tot atâtea provocări pe care istoricul le-a abordat în contextul emisiunilor. Există și o interesantă paranteză referitoare la comunism și interpretarea lui în cheia determinismului și a cauzalității: rolul unor actori ai momentului și cum au ajuns aceștia să schimbe cursul istoriei. „Noi trebuie să ne împăcăm cu Istoria noastră și să o cunoaștem cât mai bine.”

Dacă avem de învățat ceva din istorie, dacă există un rol moralizator al acestei discipline, dacă rețetele trecutului mai sunt aplicabile și pe noile realități, dacă „noi” mai suntem „ei”, „Istoria nu ne ferește să facem greșeli, dar măcar ne poate feri să facem de două ori aceeași greșeală”. Sunt probleme ce rămân în discuție și probabil de aici rezidă farmecul istoriei. Clio seduce!

Este istoria (în fond, discursul despre istorie) doar un exercițiu de inteligență, de imaginație, de reprezentare sau are și un real rol educativ? Învățăm ceva din istorie? Dacă da, ce anume și în ce măsură? Spre final, Adrian Cioroianu propune un admirabil exercițiu contrafactual, tentantul „ce s-ar fi întâmplat dacă?…” Volumul se încheie cu o afirmație categorică, și anume aceea că „a fi confortabil cu propria ta istorie implică o doză substanțială de cunoaștere”. Cu toate acestea, rezultatul nu rezistă în timp, este interpretabil și este dreptul lui Clio să se plaseze în zona speculativ-interogativă: „Competiția dintre temerile și certitudinile noastre, dintre orgolii și dezamăgiri va continua”, dar face parte din jocul lui Clio de a ne arăta una sau alta dintre fațetele sale!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe