O ușă deschisă spre viața femeii în secolul al XIX-lea

Ștefan Lemny Publicat la: 01-09-2016

În septembrie 1832, o femeie își plânge pentru a treia oară în fața Logofeției Dreptății din Țara Românească „traiul rău” pe care l-a avut cu soțul ei, clucerul Alexandru Samurcaș. „Dumnezeule, care era să auză sudălmile și ocările de tot felu cari acest fel de cinste îmi era pă tot ceasul de la dumnealui? Dă care groază cu adevărat m-am dus la râu să mă înec, pentru asemenea trai și groază am catadicsit și la otravă” (p. 169).

Autoarea acestor rânduri zguduitoare aparține prin naștere familiei Bengescu, familie ce avea să dea culturii române și franceze două figuri importante: Maria Bengescu, jurnalistă și critic de artă, și George Bengescu, reputatul bibliograf al operei lui Voltaire. Nu acesta este însă motivul pentru care traiul nefericit al acestei femei de acum două secole este scos din uitare în cartea semnată de Nicoleta Roman, „Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine”. Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea (Editura Humanitas, București, 2016, 407 p.). Călăuzită de o remarcabilă răbdare și pasiune, dorința ei a fost să culeagă din arhivele primei jumătăți a secolului al XIX-lea nenumăratele mărturii capabile să reconstituie drama femeii în familie și în societate.

Documentele consultate de autoare au asigurat o bază temeinică de analiză: ce putea fi mai potrivit pentru studiul ei decât diversele fonduri din Arhivele Naționale și din arhive județene privind cu deosebire afacerile de judecată din Țara Românească din secolul al XIX-lea până la momentul Unirii? Mai mult decât atât. În afară de exploatarea surselor documentare, Nicoleta Roman a știut să propună o lectură mai generală a temei, mergând de la proiecția ei în lumea înaltă a literelor – în stihurile lui Barbu Paris Mumuleanu, de exemplu – până la percepția ei „populară”, în calendare, dar mai ales în folclorul cules de un Simion Florea Marian, de pildă, fără a uita dispozițiile legislative, atitudinea Bisericii și a slujitorilor acesteia sau chiar impresiile călătorilor străini.

La baza cercetării sale rămân însă documentele istorice, cercetătoarea fiind convinsă, pe urmele lui Paul Veyne, că „istoria este cunoaștere prin documente” (p. 21), cele consultate de ea confruntând-o, dacă nu cu corvezile vechii paleografii chirilice, cel puțin cu o bună parte dintre acestea în descifrarea scrisului românesc din perioada studiată. Nicoleta Roman știe că documentele nu sunt totul în reconstrucția istorică a trecutului. Lucrările lui Philippe Ariès, Peter Laslett, Natalie Zemon Davis, Arlette Farge etc. și-au găsit locul cuvenit în lecturile sale, deschizându-i largi orizonturi metodologice spre abordarea modernă a temei. Fără posibilitatea, regretată chiar de autoare, de a putea conduce analiza până la nivelul cunoașterii cantitative.

Cu toate acestea, ea a dispus de elemente mult mai solide decât cercetătorii secolelor precedente. Este cazul informațiilor extrase din catagrafiile locuitorilor Țării Românești (în 1838, 30 500 de familii de plugari săteni, 1 200 de familii de plugari orășeni, 600 de familii de mazili, 443 de familii de patentari etc.), cărora le aparținea o parte din populația feminină ce face subiectul acestui studiu. „Ușa” pe care Nicoleta Roman o deschide astfel „spre lumea femeii secolului al XIX-lea” nu conduce spre toate ipostazele posibile ale acestei vieți. Ideea că „oamenii fericiți n-au istorie” (Simone de Beauvoir) nu este mai puțin valabilă în cazul femeilor: singurele care au motive să rupă vălul tăcerii sunt cele a căror existență este prea grav amenințată pentru a nu avea curajul de a lua condeiul în mână și a-și plânge suferințele în fața divanelor de judecată. Așa s-a constituit un bogat corpus de mărturii, capabile să scoată din uitare alte „trecute vieți de doamne și domnițe” decât cele de viță domnească, de care s-a ocupat odinioară cu talent Constantin Gane.

Analiza autoarei marchează astfel un pas important în explorarea modului de viață al femeii la nivele sociale mult mai largi: de la soțiile de negustori și boiernași, aparținând deci categoriilor înstărite ale societății, la roabele din casă, slujnice sau fetele orfane. Interesul principal al cărții este însă datorat mai ales capacității acesteia de a reda diversele ipostaze ale condiției feminine: femeile văduve, femeile divorțate, femeile retrase între zidurile mănăstirilor, orfanele („săracele fete ale nimănui”), tinerele în circumstanțele căsătoriei (cu un accent deosebit pe ritualul răpirii), femeile aflate în exercițiul diferitelor activități specifice (moașe, guvernante sau doici, slujitoare la stăpân), precum și unele fapte cu totul deosebite asociate rolului lor: infanticidul, farmecele și vrăjitoriile, prostituția, furtul etc. Exemplele de viață alese de autoare pentru a ilustra toate aceste aspecte au meritul de a face evocarea vie și pasionantă. Ele constituie firele din care a țesut cu măiestrie imaginea pitorească a tapițeriei sale, o imagine nu doar a femeii, ci și a societății românești văzute prin prisma ei.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe