Câmpuri minate

Mioara Anton Publicat la: 01-09-2016

Valter Roman, una dintre figurile emblematice ale istoriei comunismului românesc, a cunoscut de-a lungul carierei sale în structurile partidului atât gloria, cât și șocul dizgrației. Înrolat în mișcarea comunistă ilegală, a participat ca voluntar în Războiul Civil din Spania, unde a comandat divizia „Ana Pauker”. În 1939, după înfrângerea taberei republicane, ajungea în Uniunea Sovietică, lucrând în perioada războiului la Radio Moscova, secția în limba română. După 1944, a revenit în România pentru a construi o lume nouă, alături de trupele învingătoare ale Armatei Roșii. Experiența militară îl îndreptățea să-i solicite Anei Pauker, în 1947, cooptarea sa în Secția Militară a CC al PCR. O astfel de cerere nu pornea din considerente personale, ci avea în vedere exclusiv „reușita muncii noastre în cadrele armatei unde m-ați pus și pe mine și unde vreau să-mi fac datoria în mod conștient”. A fost răsplătit pentru eforturile sale prin acordarea gradului de general-maior (1948) și prin numirea ca locțiitor politic al șefului Marelui Stat Major.

Ascensiunea i-a fost însă stopată de valul represiunii care s-a abătut asupra partidelor comuniste subordonate Moscovei. Stalin nu mai avea încredere în soldații săi, iar cei care luptaseră în Spania și în rezistența franceză erau suspectați ca fiind spioni și trădători! Îndepărtarea din armată l-a descumpănit pe Valter Roman, mai ales că motivele excluderii îi păreau pe cât de neclare, pe atât de absurde. Mai mult, tăcerea apăsătoare a celor din conducerea partidului era o invitație deschisă la asumarea vinovăției. Într-o scrisoare adresată lui Gheorghiu-Dej, V. Roman deplângea atmosfera de suspiciune care se crease în jurul său, cerând evaluarea corectă a faptelor: „Eu nu sunt nici trădător, nici spion (…). Mulți, chiar din prietenii mei apropiați, au început să mă ocolească, să se uite la mine cu ochi suspecți. Ei nu și-au putut închipui că eu singur nu cunosc motivele îndepărtării mele din armată și, fiind în perioada verificărilor, au ajuns la concluzia că măsura luată ar fi în legătură cu trecutul meu”.

Abandonat de foștii camarazi, Valter Roman se simțea epuizat, disperat și demoralizat: „Prea mult sufăr în ultimul timp fără să știu de ce”. Foarte atentă la semnalele venite de la Moscova, conducerea de la București s-a aliniat fără rezerve noilor tendințe, iar foștii membri ai brigăzilor internaționale au fost marginalizați sau îndepărtați din partid. În cazul lui Valter Roman, verdictul Comisiei Controlului de Partid, condusă de C. Pârvulescu, a venit abia în 1954. Pentru abaterile grave constatate („carierism”, „individualism”, „fracționism”, „lipsă de vigilență”), comisia l-a sancționat cu vot de blam, pedeapsă de care a fost absolvit abia în 1966.

Folosirea ca mesager în timpul Revoluției ungare din 1956 nu l-a reabilitat pe deplin în ochii lui Gheorghiu-Dej. Valter Roman a intuit că o reevaluare a trecutului era mai mult decât necesară. Într-o scrisoare adresată liderului PMR, în octombrie 1961, el admitea că represiunea de la începutul anilor ’50 se datora „acțiunii criminale a grupului Pauker-Luca”, care avusese ca rezultat îndepărtarea din partid a unor „cadre vechi, devotate”. Valter Roman nu-i putea ierta Anei Pauker încercarea de a-l implica într-o vastă conspirație, căreia îi căzuseră victime foști voluntari din brigăzile internaționale din Spania. În lumina dezvăluirilor comisiilor de anchetă, V. Roman avea toate motivele să-l considere protector pe Gheorghiu-Dej: „Și atunci mi-am dat seama că în situația plină de suspiciuni creată de grupul Pauker-Luca există un braț protector puternic, există cineva care are grijă de noi și asta m-a liniștit, deși în acea perioadă am avut frământări serioase”. Un adevărat joc al memoriei distorsionate.

Mai mult, intervenția sa din timpul plenarei din noiembrie-decembrie 1961 a fost o demonstrație de echilibristică politică și retorică a obedienței. V. Roman s-a alăturat fără ezitări corului general, care a proiectat o imagine imaculată a prim-secretarului: „Adevăratul conducător este cel a cărui strălucire încălzește totodată și inimile oamenilor. Eu așa l-am cunoscut pe tovarășul Gheorghiu-Dej în toate ocaziile”. În ciuda declarațiilor menite să-i probeze loialitatea absolută, cariera lui V. Roman în structurile de putere ale Partidului Comunist nu a fost una de anvergură, rămânând director al Editurii Politice și profesor de socialism științific la Institutul Politehnic.

Falimentul utopiei comuniste pe fondul exceselor regimului Ceaușescu i-a declanșat o „criză de conștiință” împărtășită cu bunul său prieten George Macovescu: „Înainte, noi, comuniștii, spuneam: oameni, fiți comuniști! Acum spunem: comuniști, fiți oameni”. Un îndemn tardiv, care lăsa să se întrevadă că în jocul cu trecutul Valter Roman fusese un învins.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe