Ideologia transportului

Teodora Manea Publicat la: 01-09-2016

Îmi place să merg cu trenul. Probabil îmi amintesc de trenurile copilăriei, călătoriile spre taberele de vară, cu șnițele și chiftele pentru orele de drum de la marea cea mare către munții răcoroși. Autobuzele, metroul, tramvaiul sunt și ele locuri în care poți intra în contact cu oamenii, chiar dacă uneori nu vrei asta neapărat. Dar te ajută să-ți înțelegi limitele și ceea ce te deranjează la ei sau ceea ce apreciezi la ceilalți. Este ocazia excelentă să-ți testezi stereotipurile socioculturale. M-am întristat să aud în România opinii de genul: numai țăranii merg cu trenul/autobuzul etc. Impresia era că, dacă „te respecți”, trebuie să-ți plimbi fundul în mașina personală.

Este greu de spus cum cauzele socioeconomice au schimbat realitatea, dar amintirea mea din comunism era că transportul cu trenul funcționa destul de bine. Părinții mei lucrau la CFR și ne bucuram toți de permise la clasa I. Probabil era un privilegiu, dar trenurile erau frumoase. Compartimentele aveau șase locuri, erau roșii, plușate, cu perdeluțe cafenii. WC-urile au fost dintotdeauna insalubre, dar asta e altă poveste. Revenind la trenuri și la ideologia generală a transportului, în timpurile comuniste, pentru a evita aglomerația pe șosele la sfârșit de săptămână, era regula numerelor de înmatriculare: duminici „cu soț” sau „fără soț”.

Din perspectiva ideologiei occidentale „verzi”, trebuie să spun că limitarea numărului de autoturisme personale și perfecționarea infrastructurii și a transportului în comun au fost idei excelente. În aproape toată România, rețelele de cale ferată erau electrificate, ceea ce nu-i nici acum cazul în Anglia. Dar trecutul românesc a fost negat și distrus cu o voluptate apocaliptică, fără să se discearnă lucrurile bune ce ar fi putut să fie salvate și continuate.

Ideologia occidentală consumeristă a afectat transportul după revoluție, iar guvernanții au adoptat, cumpărat și instituit mijloacele de transport „moderne”. Adică trenurile regionale din Germania, proiectate pentru distanțe de o oră, au fost cumpărate și puse pentru distanțe de șase-șapte ore, cum ar fi între București și Iași. Nu mai vorbesc despre scaunele inconfortabile, dar punctul-cheie, toaletele, a început să nu mai funcționeze. Nu de puține ori, rapidul Iași-București a oprit pe câmp, invitând pasagerii disperați la o ieșire în peisaj.

Dincolo de această anecdotă, trenurile occidentale sau cel puțin cele englezești mă fac să invidiez găinile free-range pentru spațiul lor vital. Pasagerii sunt sardinați cu genunchii la gură în scaune minuscule. Vecinătatea forțată devine greu de suportat.

Îmi vin în minte maxi-taxiurile răsărite în Iașul anilor ’90, pline și transpirate. Apoi, tramvaiele reciclate din Austria sau Germania, care au pătruns pe piața Estului odată cu lanțurile de magazine și redefinirea shoppingului. „Te-am văzut aseară la Billa!” suna ca o șoaptă de amor social, însemnând: „Și eu cumpăr tot de acolo, pentru că am bani și vreau calitate!”.

Transportul în comun s-a transformat pentru mine într-un prilej de observație socială. Am încercat să ghicesc de ce se urcă la o anumită stație și mă verificam prezicând stația de coborâre. Desigur, nu vreau să poetizez, pentru că uneori era trist. Tramvaiul dintre 5.00 și 6.00 dimineața, cu oamenii obosiți și ursuzi, duhnind a transpirație și alcool, nu era deloc fascinant. Oamenii erau triști, mergeau spre o zonă industrială de unde se puteau întoarce șomeri oricând. Peisajul era gri, iar oamenii erau la fel. Dar altfel, cum aș fi putut să știu de existența lor?

De cele mai multe ori, alegem să trăim într-un bol de cristal, învârtindu-ne în aceleași cercuri mici, pe care le definim disperat ca fiind pline de sens. Dar oare sunt?

Dincolo de avantajele sau dezavantajele transportului, ca în orice practică umană, ideologia este prezentă. Capitalismul a stimulat un nou tip de individualism, competiție și redefinire socială, în care mașina personală tinde să exprime statutul social. Ignorarea regulilor de circulație devine privilegiul celor puternici.

Versiunile occidentale ale capitalismului, cu grija față de mediu, modalitățile diferite de autodefinire socială și grija statului de a crea infrastructuri comunicaționale, au adus bicicleta ca mijloc de transport. Mersul cu bicicleta este și el ideologic, fiind însoțit adesea de mâncarea bio, de diete care invocă suferința animalelor și chiar de absența televizorului, care este văzut în aceste contexte ca o modalitate de informare/distracție inferioară și dăunătoare educației copiilor. Să ai TV color în anii ’80 însemna să fii cineva. Să nu ai TV deloc în 2016 înseamnă același lucru în Vest.

Fie că te plimbi cu BMW-ul, fie că pedalezi sau te uiți pe fereastra vagonului, ideologia este prezentă în toate opțiunile noastre. Este o iluzie să crezi că poți fi liber sau independent, dar cel puțin poți fi contradictoriu. Și poți aloca timp să fii printre oamenii care, altfel, nu ar fi invitați niciodată în viața ta.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral