O fi casa chiar de piatră?

Lavinia Maria Pruteanu Publicat la: 01-09-2016

Zilele trecute, sporovăind cu cineva – un bărbat –, observ cum i se schimbă privirea placidă cu care mă acompania într-una vorace de-a dreptul. Trecuse pe lângă noi o domniță atrăgătoare, practic foarte cool și sexy, ca să mă exprim feisbucistic. Pentru că o cunoșteam, îl întreb dacă ar dori să îl prezint, mai ales că n-o știam implicată în vreo relație. Simpaticul meu interlocutor sare ca fript, zicându-mi că el are obligații, e căsătorit. După ce am epuizat rapid gândul cvasiadmirativ – ce bărbat serios, totuși, dom’le! –, îl intreb (sau mai curând mă întreb) de ce majoritatea răspunde, invariabil, la fel. De ce nu răspunde nimeni (sau prea puțini, în tot cazul), că mariajul său/lor este o plăcere?! De fapt, mai există un răspuns, la fel de detestabil: asta mi-e crucea/ trebuie să-mi port crucea!, încununat de un oftat prelung și o privire semnificativă! Cât de autentic, cât de funcțional, cât de productiv sau de benefic poate fi un astfel de mariaj?

De ce argumentul suprem este datoria, obligația, și nu bucuria de a fi cu celălalt? Celălalt, pe care teoretic, prezumtiv și practic, dar mai ales legal, l-ai ales liber și „nesilit de nimeni” să-ți fie alături la bine și la rău. Se pare că răul are mai mari sorți de izbândă, contrazicând înțelepciunea populară, conform căreia binele învinge. Nici nu vreau să mai insist asupra sintagmei „până când moartea ne va despărți”, pentru că mi se pare perimată, caducă.

Educația propovăduită transgenerațional ne furnizează minciuni pernicioase de genul „pe tine te-a adus barza” sau „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, pe care le asimilăm cuminte și naiv în copilărie și care se transformă pervers în pattern mental la maturitate. Am întâlnit atât de multe fete și femei care au tot felul de fantasme legate de rochia de mireasă și de ziua nunții, dar nici un gând, nici o idee despre ce se va întâmpla începând cu următoarea zi de după nuntă, despre ce înseamnă o căsnicie... Poate doar o bifare a succesului de statut social.

Mai există și exprimarea nefericită: „familia este celula de bază a societății”, care mie personal îmi provoacă frisoane claustrofobice. Dar pe care mulți o rostesc cu mare emfază, doar la nivel superficial și ipocrit, căci dacă pătrunzi în interiorul mult râvnitei celule, afli cum diafana-i membrană adăpostește teribile (și, evident, nerezolvate) angoase sau frustrări, între cei doi soți sau între ei și copii, de natură emoțională sau sexuală. Aici se nasc certurile pentru avere, disputele pentru poziția socio-profesională, aici își au originea idilele extraconjugale.

Cred că, de fapt, se suprapun confuzional mai multe noțiuni, atunci când se pornește spre zămislirea mariajului, uneori incompatibile între ele, într-un haloimis pe care fiecare și-l redimensionează subiectiv, în funcție de structura psihică, educație, experiența de viață, motivație, și de la care are așteptări adeseori supraevaluate sau nerealiste. Astfel, căsătoria este o instituție, bazată pe o relație contractuală între parteneri. Dragostea, iubirea sunt sentimente, sexualitatea se află în legătură cu dorințele instinctuale și cu necesitățile/trebuințele umane. Infidelitatea sexuală nu se identifică perfect cu infidelitatea emoțională și, oricum, au parte de tot felul de interpretări maladive. Rutina vs dorința de noutate, care sunt inevitabile, par a fi uitate mereu în planurile matrimoniale. Peste toate, realitatea dovedește că omul nu este o ființă monogamă.

Însăși expresia Casă de piatră! s-a îndepărtat de sensul originar, cel care îndeamnă la întemeierea, cu credință în Dumnezeu și iubire de oameni, a unei familii numeroase. Poate ar fi mai potrivit să ne dorim și să ne adaptăm la o casă din materiale mai puțin convenționale, specifice vremurilor contemporane, dar care uneori se dovedesc a fi durabile. Să-i privim cu mai puțină consternare pe divorțații de lângă noi, să avem propriile noastre relații mai puțin încorsetate în cutume rigide, să echilibrăm balanța dintre bucurie și datorie, să nu ne înțepenim în nefericiri de ordinul deceniilor, să...

Ori să reflectăm asupra dialogului pe care l-am auzit într-o piesă de teatru radiofonic (și pe care îl citez din memorie) între un „el” mai tomnatic și o „ea” mai văratică: (el) – de ce ai apărut atât de târziu? De ce nu pot să te iubesc așa cum visez? (ea) – încă nu-i prea târziu! Și putem să ne iubim mai mult decât visăm!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral