Der liebe Gott steckt im Detail

Cosmin Ciotloș Publicat la: 01-09-2016

Oricâte aprecieri ar fi primit la debut, în 1979 (iar dosarul de receptare atestă aceste aprecieri), Emil Hurezeanu pare să fi rămas undeva în spațiul intermediar, neprecizat, al propriei generații poetice. Când s-a reapropiat de uneltele sale, după Revoluție (a doua sa carte a apărut în 1994), era deja cam târziu. Gestul său a lăsat probabil impresia unei reparații tacite, blânde, animată mai degrabă de nostalgie.

Privindu-l în perspectivă, avem profilul unui destin literar mai degrabă ingrat. Nu discut despre cauzele extraliterare, pentru că acestea sunt arhicunoscute. Plecând din țară la începutul deceniului al nouălea, Hurezeanu a ratat ani buni șansa de a fi măcar citat de comentatori. Întorcându-se în ipostaza de analist politic și retrăgându-se undeva la marginea lumii scriitoricești, fostul echinoxist a lăsat să se înțeleagă că el însuși acceptă liniștea sedimentată din jurul cărților sale. Uitat de istoriile literare (aparținând uneori unor critici care, în cronici, nu-și ascunseseră entuziasmul), numele său revine astăzi în atenție împreună cu o întrebare: cât de mult spune, luată în valoare absolută (epurată deci de context, oricare ar fi acesta), poezia lui Emil Hurezeanu?

Dată fiind o atare premisă, n-am să mă refer la marile poeme-pledoarii de felul Generației câștigate sau al Declarației de absență. Deși îmi plac și deși locul lor e fără îndoială lângă manifestele lui Mircea Cărtărescu (Am căpătat un exemplar din „Howl” semnat de Ginsberg sau Lasă să fie) sau Magda Cârneci (O, generația mea sau Ana Ipătescu de bloc), aerul lor conjunctural ne poate amăgi. Fiindcă nu așa e, în al său întreg, poezia lui Emil Hurezeanu (Opera poetică, ediție îngrijită și prefață de Ion Bogdan Lefter, referințe critice de Alexandru Dumitriu și Andreea Teliban, Editura Paralela 45, Pitești, 2016). Ceea ce împărtășesc aceste piese cu restul e dicțiunea. Aceeași elevație a tonului, aceeași preferință pentru frazarea amplă și curată, lipsită de intruziuni și incidente. Dincolo de ele se află configurat un spațiu intens personal, de neregăsit nici la congenerii lui (cărora Hurezeanu le spune fatalist „comorienți”, fără a presimți la data aceea dezastrul biografic al multora dintre cei porniți la drum deodată), nici la alți poeți români. Deși nu-și refuză deliciile livrești sau enciclopedice, autorul Lecției de anatomie nu le orchestrează spectacular. Ceea ce, la alți poeți dotați cu instinctul bibliotecii, sunt veritabile havuzuri și cataracte zgomotoase la Hurezeanu devine o simplă imersiune. O „baie de cultură”, cum o numea Doinaș, cu o formulă fericită. Un eveniment, dar unul profund intim, derulat cu gesturi mici și lente și care, abia în această formă, întreține reflecția asupra frontierelor tragice. În această linie se înscrie, de pildă, un poem ca Addenda la nimic (p. 110), unul dintre cele mai definitorii și mai învăluitoare: „La Sibiu, în copilăria mea, înainte ca ea să devină/ O tinerețe banală jumătate sălbatecă, jumătate literară/ Cum mi-a plăcut și mie să cred c-am avut citind Monsieur Teste/ Deseori mergeam cu tramvaiul să cumpăr cireșe./ Mi-am amintit dureros de clar acest episod citind, iarăși,/ Dar mai târziu, scrisorile trimise de Radu Stanca, din Sibiu./ În vremea când și el folosea tramvaiul cu cireșe –/ când mai târziu, la Viena am regăsit tramvaiul cu cireșe/ la urechi, era prea târziu –/ Și am stabilit legătura stranie/ – acele legături care ne distrug viața, dându-i sensul –/ Între această întâmplare uitată și următorul vers scris de mine:/ «Cireșe mari cum atârnau de nervi străluminându-mi calea»/ I-am spus asta apoi criticului Ion Negoițescu și el zicea/ Că-i destul de interesant cu o neîncredere tot mai tristă/ Pe când ne vedeam în același oraș sau aiurea./ Nu știu încă ce e mai important între ce trăiești și nu e/ Și ce afli mai târziu c-a fost de fapt”.

Câte dintre calitățile acestui extras nu sunt cunoscute ca tipologii recente, dar cum ratează toate substanța poeziei lui Emil Hurezeanu! E atât de nesemnificativ, de exemplu, că există referințe și că acestea se proiectează și în planul cotidian, reportericesc aproape; e atât de puțin importantă heraldica simbolică a unei urbe cu solidă tradiție; sunt însușiri care, odată ce apar, se disipează, absorbite și metabolizate de ultimele versuri, cu o valoare morală excepțională. Elegiace fiind, ele mizează totuși pe altceva decât pe lamentație. E un ritual și, odată cu el, o cerebralizare stoică. La fel ca poemul dăruit lui Mircea Ivănescu (p. 103), în care nici politicul și nici măcar reverența discipolatului nu ocupă prim-planul.

Pentru Emil Hurezeanu, marile teme se ascund în detalii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe