Un exercițiu de arheologie a viitorului

Radu Vancu Publicat la: 01-09-2016

Dacia literară, nr. 2 (141), vara 2016

Am comentat entuziast, la vremea ei (adică atunci când a apărut numărul anterior, de primăvară, al Daciei literare), prima parte a anchetei excelente realizate de Cristina Hermeziu și Monica Salvan sub genericul Cartea migrațiilor. Obiecte în exil. Am citat atunci in extenso dintr-un inteligent și tulburător text-confesiune al lui George Banu, care mi s-a părut că ținea capul de afiș al anchetei – sigur, absolut toate textele care compuneau ancheta erau remarcabile, însă cel al lui Banu era și cel mai întins ca număr de pagini, și cel mai radical confesiv dintre ele (în fond, un autoportret compus, în maniera lui Arcimboldo, din obiectele migrante care au traversat existența lui George Banu). În numărul de acum al Daciei literare e mai greu să identifici un astfel de cap de afiș în a doua parte a anchetei – textele, de asemenea toate remarcabile, sunt relativ egale ca întindere, încât centrul de greutate e peste tot și niciunde.

Ancheta e însă la fel de emoționantă și de memorabilă ca și în prima ei parte. Florin Bican își amintește cum, la fiecare trecere de graniță, revenea cu pachete enorme în care transporta cărți, adesea, dicționare grele, „de se cruceau vameșii”. Singura dată când a încercat să aducă ceva mai practic a fost privit cu milă de aceiași vameși, fiindcă obiectele în speță, adică bananele (destinate fiului său), intraseră deja și pe piața românească. Însă „obiectul” cel mai emoționant (pentru mine) adus de Florin Bican din migrațiile lui e o amintire – aceea a unui homeless autointitulat „Mr. Positively Positive”, pe care l-a întâlnit într-o noapte în San Francisco; după ce i-a vorbit îndelung și întemeiat despre frumusețea obiectivă a lumii, homeless-ul a refuzat banii lui Bican, spunându-i că e mai indicat să-i dăruiască unei femei care dormea și ea sub cerul liber și avea SIDA în fază terminală. Iar apoi, la despărțire, i-a cântat, „cu fața aureolată de zâmbet, un cântec nepământesc de frumos”. (Admit că, încordându-mi auzul, am avut nu rareori impresia că aud cântecul lui „Mr. Positively Positive” în câteva colțișoare ale anchetei realizate de Cristina Hermeziu și Monica Salvan.)

Pentru Anca Fronescu, „migrațiile” au inclus și ele deplasarea unui număr zdravăn de cărți, cât să-i umple de-a dreptul casa, „mai ales din București, New York și Londra”. Însă au implicat și doi ursuleți de pluș, Teddy și unul fără nume, dar de trei ori mai mare decât Teddy, precum și „dulcețuri și șerbeturi, mirodenii și ceaiuri”, bulbi de lalele aduși din sate oculte din Olanda, „prăjituri sau bomboane sau ciocolate speciale cu iz și parfum olandez”. Însă centrul afectiv al acestui bric-à-brac e tot o carte: „cea pe care o iubesc cel mai mult e cărticica despre scoici pe care mi-a dăruit-o tatăl meu când aveam 4 zile. Oriunde merg, strâng și aleg scoici cu o meticulozitate de neînvins”. Semn că, pentru Anca Fronescu, dincolo de tot bric-à-brac-ul realului, natura lui e încă literaturocentrică.

Plecată în 1990 la Londra, Stefania Kenley revine în București în 1997, „pentru prima oară după șapte ani de peregrinări”. Între timp, adică în acești șapte ani scurși de la plecare, orice obiect pe care l-ar fi putut aduce din Occident se găsea deja și în România. Prin urmare, a ales să aducă în țară câteva cutii de diapozitive ce rezumau și ilustrau ceea ce lucrase cu studenții de la Școala de Arhitectură și Peisaj din cadrul Greenwich University. Puține imagini la fel de sugestive ale „obiectelor migrante” ca depozite de timp mai pot fi găsite în anchetă.

Spațiul nu mă lasă, din păcate, să rezum și contribuțiile la anchetă semnate de Jozefina Komporaly, Gabriela Lupu, Cătălin Pavel și Cristina Simion. Sunt la fel de directe, la fel de intense, la fel de atașante ca și cele rezumate până acum. În vreme ce citeam ancheta pasionantă condusă de Cristina Hermeziu și Monica Salvan, mi-am amintit că o școală modernă de înțelegere a arheologiei preferă să o definească drept explorare diacronică a relației omului cu obiectele. Înțeleasă astfel, ancheta despre Obiectele în exil e un tulburător și profund exercițiu de arheologie recentă, la capătul căruia înțelegi plin de ușurare că, într-o lume atât de reificată, mai există totuși oameni capabili să facă obiectele să se umanizeze. În acești oameni, care altundeva sunt numiți „sarea pământului”, e singura speranță pentru lumea care stă să se nască. Încât, într-un anume sens, exercițiul acesta aplicat pe obiecte ale trecutului e, în fapt, unul de arheologie a viitorului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral