Un poet, Cristinel C. Popa, și probele sale transmoderne

Horia Muntenuș Publicat la: 05-09-2016

Cristinel C. Popa, Matematica iubirii, Editura Tracus Arte, București, 2015

Poemele lui Cristinel C. Popa din volumul Matematica iubirii (Editura Tracus Arte, București, 2015) sunt un soi de prelegeri existențialiste, care alcătuiesc un discurs despre starea ființei (în speță, a poetului, cu sau fără repere matematice, în sau în afara formulelor, încadrat de modernitate, încorsetat de viciile ei totalitare. De la prima bătaie de pleoapă până la momentul concluziilor, pentru mine, Cristinel C. Popa are un angajament ideatic existențialist.

Speriat, angoasat, în căutarea Adevărului, poetul e când cel mai mare geometru în viață, când pustnic, însă mereu în căutarea tatălui dispărut și elogiindu-și mama. Firav, sensibilitatea îi relevă: „Cu cât ești mai tânăr, cu atât moartea este mai aproape” – conștiința existenței ca un tren fără întoarcere („Circul cu un tren fără de întoarcere./ Locomotiva gâfâie, osiile plâng neîmpăcate./ Drumul e lung./ Geamuri închise, lumini ce se sting la fiecare haltă (…)/ Garnitura ne poartă-n direcții precise, pe sensuri mina­te./ Găuri negre, partea nevăzută a Universului./ Sunt haltele de gală ale trenului fără bilet de întoarcere (…)/ Trenul care nu se mai oprește./ Trenul cu bilet fără întoarcere./ Până în grădina mult-așteptată”.

Cristinel C. Popa nu dă impresia că ar lăsa loc ironiei, pentru că fie este atât de bine ocultată, fie o reprimă în scrâșnetul sintaxei, încât exclamă dezinhibat: „Nu pot să scriu cuvântul fericire” („Nu pot să scriu cuvântul fericire./ Voi știți? Cu ce fel de litere se face?/ Litera F parcă e prea amenințătoare./ Plus că lasă și o umbră/ criminală într-o parte./ E te poate prinde ușor între brațe./ E ca un pieptene, ca un joagăr ce sfârtecă bunele sentimente…/ R tremură printre dinți ca un bâlbâit orice idee, fiece cuvânt îl mestecă îndoit”). 

Unui comentator cum este eruditul Theodor Codreanu nu îi putea scăpa neobservată structura de concepție cu inserții în transmodernism, manifestă la Cristinel C. Popa, pe care îl consideră un sorescian moldav. Într-adevăr, substanța expresivităților ce dau notă poeziei în cauză ține de o bună exersare a epicului, bunăoară, fapt ce asigură o continuitate, o bună circulație a revendicării principiilor descendențelor epopeice, aproape. Referințe biblice se amestecă subtil ori brut, uneori, cu schițe diverse, bine asimilate. Se alătură toate astea experiențelor proprii, dureroase, marcante. Experiențele au nevoie de relatare, iar poetul, de eliberarea poverilor lor, întru purificare. Da, Arta este purificatoare. Și, în acest perimetru, salut și eu incipiențele transmodernismului lui Cristinel C. Popa. Se justifică această afirmație, mai înainte de orice, prin filtrele avangardismului de secol XX prin care Cristinel C. Popa își trece poezia. Deloc grăbit, așa după cum remarcă prefațatorul (Ion Gheorghe Pricop), răbdător nu doar cu sine, ci și cu receptorul (cititorul), poetul se remarcă prin acuratețea comunicării, manifestând o înțelegere specială față de partenerul imaginar sau real de dialog – dacă nu cumva sinele e acest partener –, iar invocarea tatălui dispărut declamă sinceritatea absolută a liricii sale. Ea se constituie ca o cunoaștere specială a eului și a lumii, pe care, fabuloasă, ne-o împărtășește.

În Matematica iubirii, Cristinel C. Popa își desăvârșește aplecarea spre discursivitate, de altfel, constantă și în celelalte volume ale sale. Discursul (în general, solemn și grav) este o matrice pentru stările sale lirice, împărtășite cititorului, poate împrumutate de la acesta, din lume, din fondul comun de experiențe, exultări, meditații, melancolii și tristeți, dar mai ales discursul pornește din răscoliri ale sinelui, defrișări ale trăirilor proprii, exuberanțe personale, „accidente” ale reverberațiilor lumii înconjurătoare, proiectate pe ecranul conștiinței sale – rezultate, concluzii, sinteze ale întâlnirii Poetului cu Lumea. Desigur, nu în asta constă apanajul sau originalitatea acestui autor, ci în specificul marii poezii, îndeobște. Vrem doar să subliniem faptul că poetul Cristinel C. Popa nu se revendică de la necesarul vreunei „revoluții”, al vreunei „înnoiri” sau al vreunei „avangarde”, ci mai degrabă de la nevoia „întoarcerii la Poezie”. Discursul său justifică prin valorificarea rațională a emoției, prin analiza sensibilității creatoare cu instrumentele lucidității: autorul dovedește cu pertinență conștiința de sine. Da, o anume delincvență penetrează cadrul acestei conștiințe: uneori, poetul „scapă”, „alunecă”, „nu se percepe” – poate involuntar (tindem să credem), poate în mod deliberat (nu suntem siguri) –, însă, prin asta, avem convingerea autenticității. Și proba acesteia o constituie fluxul metaforei (inflexiune rebelă a talentului) care irigă discursul poetic – nu fără urmări dramatice, fiindcă autorul mărturisește: „Mă doare această chinuitoare libertate”.

Din cenușa tuturor celor trăite, observate, examinate, analizate și asimilate (sau mai ales transformate/transfigurate) în substanța poetică (produs finit al libertății invocate, creatoare) renaște ca o pasăre antică nostalgia febrilității, a tinereții nevralgice, a pasiunilor și convulsiilor spirituale: „S-a dus tinerețea, și odată cu ea și cerul lucios, ambiții­le, speranțele”. Poate înțelegem că libertatea creatoare, „Pasărea curgătoare” (singura lipsită de constrângere, dar generată de o suferință misterioasă), e hipnotism și metafizică stranie, în care timpii de conjugare se amestecă dizolvându-se unul în celălalt: „Astăzi, de exemplu, m-am specializat în instrumentele celeşti. Mâine veghez, cum spuneam, umbra din casă, penumbra din beci. Să nu o doară la întâlnirea cu ziua! Păzesc așteptarea de eveni­ment și moartea de viață!”. Numai astfel, Poetul este, așa cum enunță Cristinel C. Popa, un „Pustnic modern”, în jurnalul căruia vom găsi scris „Am înălțat spânzurători viselor,/ M-am înarmat cu ultimele lungimi de umbră/ ale celor pe care i-am iubit” sau: „Am ucis noaptea aceea frumoasă în care am avut șansa de a mă căi”.

Puterea discursivă a acestui poet originează, așa cum am spus, în fluxul metaforei („Mama cu nume de auroră boreală”): la fel ca în marea poezie, întâlnim o metaforă extinsă, poemul se naște, crește și se exemplifică intrinsec, prin metaforă din metaforă, așa cum trupul fătului se dezvoltă din inimă. Iată de ce îl socotesc pe Cristinel C. Popa un prefigurativ transmodern.

Pe de altă parte, un poem curge într-altul, este o trecere bine gândită, alcătuind, din reflexiile construcției, cartea poem Matematica iubirii: „Fie un domn și o doamnă./ Tineri,/ Exponenți ai unor mulțimi nevide, degrabă iubitoare de logică contopire./ Doamna, un unghi ascuțit între picioare,/ dar nu mai mare de 45 de grade./ Bărbatul, cu cel drept aflat în marginea dreptei W. Cu/ înălțimea ce cade pe cateta M./ Nu departe de superba rochie de seară./ Fie e o dorință arzătoare./ Date fiind condițiile z./ Și arcul de cerc teta./ Relația poetică rezultată din profunda/ efuziune lirică la vreme de nostalgie/ naște o frumoasă poezie”.

Întâlnim în acest volum, rezemată de capacitatea de construcție, o sensibilitate mascată de preocupări matematice (atât formal, cât și formativ) care denotă că avem de-a face cu un poet complex, pe seama căruia se va putea dezvolta în viitor (cu speranță) un discurs critic de întemeiere.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral