Istoria literară redusă la esenţe

Antonio Patraş Publicat la: 12-09-2016

Emil Iordache, Nobelul literar slav, Editura Filos, București, 2015

Aşa după cum ne aşteptam, de la un „salahor” într-ale scrisului ca Emil Iordache nu se putea să nu rămână şi ceva prin sertare, lucrări needitate la timp, cu gândul ajustărilor ulterioare, precum traduceri şi versuri originale (volumul publicat la „Axa” a fost o surpriză!) sau studii cu greutate academică, unele aproape încheiate, altele abia în stare de proiect, toate la un loc trădând febrilitatea spiritului surprins într-un moment de maximă creativitate. Şi regretatul profesor de la universitatea ieşeană nu obişnuia să măsoare vremea doar după cantitatea paginilor înnegrite. N-a fost un intelectual de birou, din casta izolaţilor în turnul de fildeş. Din contra! Generos până la sacrificiul de sine, de o nobleţe sufletească rar întâlnită, Emil Iordache întruchipa mai curând modelul înţeleptului decât pe cel al savantului pursânge, egoist şi eficient, dar complet insensibil la valorile etice prin însăşi natura exlusivă a preocupărilor proprii. De aceea, în loc să devină mizantrop ca un bicisnic şoarece de bibliotecă, el a preferat să-şi trăiască ideile „pe viu”, în mijlocul oamenilor, izbutind să polarizeze în jurul personalităţii sale excepţionale, pe lângă puzderia de admiratori, şi un adevărat cerc de elecţiune, cu discipoli devotaţi care-i păstrează şi astăzi, neştirbită, memoria luminoasă. A făcut şcoală, cum se spune. Dar nu la modul elitist, aulic, sacerdotal, ci într-o manieră mult mai relaxată, adesea convivială, cu priză la un auditoriu numeros şi eterogen.

Din păcate, nimeni nu are cum măsura inteligenţa risipită în improvizaţii ad hoc, la taifas cu amicii, pe stradă sau în sala de curs – motiv pentru care despre profesorul ieşean s-ar putea afirma, ca şi despre Caragiale, că omul şi-a întrecut cu mult opera (e drept, nici aceasta de neglijat!). Altminteri, pentru autorul Nopţii furtunoase traducătorul lui Tolstoi avea o mare slăbiciune, mărturisind secrete afinităţi temperamentale (îmi amintesc de o conferinţă formidabilă, ce a ridicat sala în picioare, axată pe relaţia dintre comic şi imaginea copilăriei). Nu-i de mirare, apoi, că opera strict „ştiinţifică” a lui Emil Iordache, legată fiind ombilical de personalitatea autorului, are un vădit caracter didactic, gazetăresc, fără ca prin aceasta să piardă în rigoare şi profunzime. Aş zice chiar dimpotrivă: în absenţa convenţionalului apret academic, textul respiră autenticitate, iar ideile ies şi mai bine în relief graţie limbajului colocvial, pe înţelesul tuturor. Nu altfel procedase Ortega y Gasset, celebrul eseist iberic (foarte prizat şi la noi, în interbelic) care a ales să-şi expună „filozofia” în paginile unor gazete de mare tiraj – ceea ce nu l-a făcut deloc mai puţin „filozof”.  Iată o pledoarie pro domo sua, foarte în spiritul lui Emil Iordache, plasată ca preambul la volumul Tema vremii noastre: „Ceea ce în ultimă analiză, strict şi adevărat, obişnuim să numim idei, reflecţii nu există, e o abstracţiune, o simplă aproximaţie. Realitatea e ideea, reflecţia unui om anume. Doar în măsura în care emană din el, din integritatea vieţii sale, doar văzută în peisajul complet al existenţei lui concrete ca pe un fundal, ideea este ceea ce este propriu-zis. (...) Ideile referitoare la realităţi autentice sunt inseparabile de omul care le-a gândit – nu pot fi înţelese dacă nu îl înţelegem pe om, dacă nu aflăm cine le spune. Spunerea, logosul nu e în realitate decât reacţia extrem de determinată a unei vieţi individuale. De aceea, în ultimă instanţă, nu există decât alte argumente decât cele de la om la om. Pentru că, viceversa, o idee e întotdeauna niţel stupidă, dacă cel care o formulează nu ţine cont de cine e cel căruia i-o spune”.  

Mutatis mutandis, şi profesorul de la universitatea ieşeană se revendică de la aceeaşi concepţie individualistă centrată pe principiul adecvării la realitate, în maniera „eseiştilor” de odinioară – care erau de fapt veritabilii aristocraţi ai spiritului, responsabili cu modelarea gustului public. Ei bine, dacă lucrurile s-au schimbat niţel de atunci încoace, Emil Iordache pare să fi resimţit încă mai acut imensa responsabilitate faţă de logos-ul menit să lumineze mintea şi sufletul norodului ignorant. Din această cauză, scrisul său e marcat de o puternică nuanţă etico-pedagogică, relevabilă cu asupra de măsură în studiile aşa-zicând „ştiinţifice”, ca să nu mai vorbim de lucrările mai fără pretenţii, elaborate cu gândul la barbarii semialfabetizaţi de prin facultăţile zilelor noastre.

Un public mai larg şi de alt calibru va fi avut drept ţintă cartea care vede acum, întâia oară, lumina tiparului, şi la care Profesorul a muncit intens în ultimii ani de viaţă, ca la un proiect cu miză majoră. Într-adevăr, din câte ştiu, Nobelul literar slav e singura lucrare de acest gen din spaţiul românesc, iar Emil Iordache – unicul exeget al fenomenului capabil să treacă dezinvolt de la o literatură la alta şi să interpreteze la fel de competent, cu mintea sa ascuţită, pe Soljeniţîn, Bunin sau Brodsky, dar şi pe Sienckiewicz, Andrič, Milosz sau Seifert. Şi asta în pofida condiţiilor improprii de lucru, sfidate curajos, aproape eroic, ca pe o fatalitate inerentă ce ne condamnă mereu pe noi, românii, la improvizaţie. Onest, autorul îşi mărturiseşte la un moment dat limitele, obosit să tot traducă direct de pe net şi să-şi inventeze citatele de care are nevoie:  „Fireşte, nici situaţia în care mă aflu eu scriind despre cei mai mulţi dintre autorii cuprinşi în această carte nu este cea mai propice: traduceri româneşti sunt puţine (uneori aproape inexistente), iar cărţile publicate în original lipsesc din bibliotecile ieşene. Aşadar, prin forţa împrejurărilor, şi imaginea pe care reuşesc să mi-o formez despre un autor sau altul este incompletă”.

Dar noi nu trebuie să-l credem până la capăt. Oricât de „incompletă” ar fi, imaginea autorilor luaţi în vizor se reţine, e convingătoare, intuiţia suplinind aici cu brio carenţa documentelor (între noi fie spus, nu chiar aşa de mare, dat fiind profilul lucrării). În orice caz, deşi nu a apucat să pună la punct editarea textului şi nici să trateze exhaustiv subiectul, vrednicul cărturar şi-a făcut treaba de minune şi a bifat cele mai semnificative momente din istoria Nobelului slav printr-o succesiune de micromonografii excelent rotunjite şi ordonate cronologic, în buna tradiţie a istoriei literare. Şi ce risipă de inteligenţă speculativă! Oare n-ar fi fost păcat să rămână în sertar asemenea comoară?  

Mai e vorbă? În plus, pe lângă iscusinţa de a decripta sensurile multor texte dificile şi de a manevra cu lejeritate o cantitate imensă de informaţii absolut inedite, interpretul dovedeşte şi o cuprinzătoare înţelegere a istoriei, din perspectiva căreia formulează numeroase opinii provocatoare, cu vădit miez polemic: pe de o parte, în raport cu complexele noastre identitare şi cu frustrarea subiacentă generată de neacordarea prestigioasei distincţii; pe de altă parte, în raport cu criteriile preponderent politice care au hotărât adesea verdictul. Ca atare, Emil Iordache se delimitează ironic de lamentaţiile condeierilor autohtoni, îndemnaţi să se consoleze la gândul că scriitori de talia lui Tolstoi, Kafka, Proust, Joyce ori Borges n-au luat premiul (ce autor român le-ar putea sta alături?), în vreme ce alţii, net inferiori alor noştri, au întrunit adeziunea juriului de la Stockholm. În fapt, legitimitatea acestui juriu a fost pusă la îndoială chiar de la prima ediţie, când laurii i-a câştigat nu Tolstoi, cel mai mare scriitor de pe mapamond, ci infinit mai nesemnificativul René Armand François (Sully) Prudhomme, spirit pozitivist, cu veleităţi literare probate în activitatea spornică de versificator de idei sociale şi de îndemnuri morale cuminţi. În anul următor, din dorinţa de a-şi corija greşala, membrii Academiei Suedeze fac dreptate genialului scriitor rus, care însă refuză premiul – gest memorabil, similar cu un vot de blam menit a compromite definitiv atât de râvnitul trofeu. Totuşi, în ciuda numeroaselor gafe, başca inevitabila imixtiune a factorilor ideologici în procesul de jurizare, Nobelul a răsplătit şi valoarea, trecând până în zilele noastre drept cea mai prestigioasă distincţie literară.

Bineînţeles, nici în literaturile slave n-au fost premiaţi mereu cei mai buni. Dar chiar şi aşa, acolo recolta e destul de bogată ca să merite un examen amănunţit al operelor în sine şi – mai ales! – al contextului care a determinat alegerea juriului. Taman pe aceste coordonate se axează comentariul lui Emil Iordache, îmbinând dibaci analiza estetică stricto sensu cu interpretarea sociologică, portretul de tip călinescian cu sondajul psihanalitic, într-o concentrată sinteză de istorie literară.

Istoria Nobelului literar slav începe în 1905, cu un polonez: Henryk Sienkiewicz, premiat „pentru meritele sale excepţionale ca scriitor epic”, deşi vor mai fi fost, cu siguranţă, pretendenţi valoroşi, poate chiar şi mai şi – însă nu la fel de „populari” precum autorul atâtor volume citite cu încântare de lumea întreagă (Familia Połaniecki, Quo Vadis, Cavalerii teutoni, Prin foc şi sabie, Potopul, Pan Wołodyjowski, Fără ideal ş.a.m.d.). Altfel, dacă e să-l comparăm cu Tolstoi, Sienkiewicz lasă impresia unui prozator facil, cu o cultură măruntă, de gazetar, în schimb cu un formidabil talent de a compune după reţetă, pe gustul publicului larg. Aşa se explică succesul cărţilor sale, plasate de Emil Iordache în trena câtorva modele ilustre (Walter Scott – reperul major), ce le facilitază impactul şi în alte spaţii culturale drept veritabile „producătoare de mentalitate”, adică infinit mai mult decât „literatură pentru polonezi”. Drept urmare, opera fericitului romancier devenea, la vremea respectivă, o adevărată „biblie”, şi asta datorită faptului că izbutea să ţină cititorul cu sufletul la gură şi să-i satisfacă gustul pentru clişeu, melodramă şi happy-end, exact în maniera scenariilor hollywoodiene de mai târziu.

Pornind de la astfel de observaţii, exegetul inventariază atent, şi cu o vizibilă nuanţă ironică în comentariu, procedeele care transformă naraţiunea într-un produs cu succes garantat, din speţa literaturii de consum – de unde şi caracterul previzibil al intrigii, ca să nu mai vorbim de artificialitatea greu digerabilă a personajelor, modelate nu după principiul realist al verosimilităţii psihologice, ci după mecanica exterioară a acelor convenţii cartoonistice făcute să satisfacă lectorul cu minte şi suflet de copil. În asemenea romane, faptele de vitejie alternează cu povestea de dragoste într-un dozaj foarte eficient, a cărui formulă Emil Iordache ţine să o explice tuturor aspiranţilor la gloria literară, ca pe o posibilă opţiune în lupta pentru laurii Academiei Suedeze: „Aşa cum nu are decât o patrie, eroul nu poate avea decât o iubită. Dragostea sa este iraţională, seamănă mai degrabă cu o predestinare, pentru ea nu există explicaţii. (...) Salvarea patriei coincide cu salvarea iubitei (să notăm că nu eroul îndrăgostit o salvează). Echilibrul erotic odată restabilit, rămâne datoria faţă de patrie, aceea de a da ţării cât mai mulţi copii. Este îndeletnicirea predilectă pe care de acum înainte o vor avea Jan Skrzetuski şi Helena în trilogie”.

Evident, reţeta succesului nu are de-a face nici cu originalitatea sau profunzimea viziunii artistice, şi nici cu excelenţa estetică în sine. Primul Nobel acordat literaturilor slave a premiat de fapt mai mult popularitatea decât valoarea, pentru că nu doar romanul Prin foc şi sabie, publicat mai întâi în foileton, a fost un adevărat bestseller (şi – observă corect universitarul ieşean – „aşa cum se întâmplă de obicei, s-a impus în pofida criticii literare, care îi găsea destule păcate estetice, şi împotriva istoricilor, care descopereau nenumărate abateri de la realitatea istorică a epocii invocate”), ci întreaga operă a prozatorului polonez de faimă universală, vândută şi azi în tiraje record. Iată că în 1905, când literatura europeană începea să intre într-o epocă de prefaceri revoluţionare, anticipate deja de mesajul estetic al unor corifei ai modernităţii ca Poe sau Baudelaire, juriul suedez premiază un prozator de pluton, un epigon al foiletoniştilor de altădată – e drept, talentat şi cu mare priză la mase, dar în mod vădit tributar unei poetici anacronice, de secol XIX. Şi atunci, cum să nu acuzi incomprehensiunea estetică, conservatorismul obtuz al onorabilei Academii?  

Mai mult, oare nu criteriul politic a dictat ca al doilea laureat din spaţiul slav să fie tot un polonez, Wladyslaw Reymont (1924), în timp ce ruşii vor primi premiul abia în 1933, prin Ivan Bunin? Desigur! În plus, exegetul nobelizaţilor concede lui Reymont doar talentul în fond rudimentar de a surprinde comportamentul primitiv, situat la confiniile animalităţii („arareori în literatură s-a ajuns la atâta concentraţie de abrutizare pe fiecare pagină”, dar „tragismul său mut este mai impresionant decât orice şuvoi de văicăreli intelectualiste”) – şi nu ezită să afirme răspicat că Ţăranii, capodopera prozatorului, ilustrează tot formula învechită a naturalismului estetic şi a romanului social, fără a fi cu mult mai presus de realizările similare ale lui Rebreanu al nostru. Şi apoi, va fi fost oare Ivan Bunin (intelectual prooccidental, duşman al regimului bolşevic, exilat în urma Revoluţiei din Octombrie) cel mai mare scriitor rus al momentului cu pricina? Comentariul lui Emil Iordache sugerează mai degrabă contrariul – dovadă citarea unor referinţe critice abundente, câteva chiar de indiscutabilă autoritate, care vorbesc, toate, despre natura desuetă a lirismului şi valoarea nu mai mult decât onorabilă a prozei. Ca atare, celebritatea lui Bunin pare să fi venit abia odată cu premiul.

Următoarele „momente” din istoria Nobelului slav sunt şi ele marcate de contextul politic. Mai întâi trebuie menţionat „scandalul” din jurul romanului Doctor Jivago (devenit celebru pe mapamond în mare măsură graţie mult mai vestitei pelicule hollywoodiene), pentru care scriitorul sovietic Boris Pasternak obţine râvnita distincţie, fiind însă silit de puterea comunistă să renunţe la premiu. Emil Iordache surprinde în câteva tuşe foarte pregnante potretul acestui poet convertit la proză prin forţa lucrurilor, sub presiunea imperativului moral care modelează conştiinţa în spiritul adevărului şi al sincerităţii absolute. Or, numai pe un astfel de fundament etic se poate reabilita literatura într-un secol al războaielor şi totalitarismelor de tot felul, ţinând cont că scriitorii de talent nu au fost întotdeauna nici oamenii cei mai curajoşi, nici cei mai încrâncenaţi dizidenţi. E meritul Academiei Suedeze că a ales să premieze virtutea, chiar dacă uneori pe podium a izbutit să se strecoare şi câte un simulant, admis de nevoie, la presiunea puternicilor zilei. Merită amintit în treacăt cazul Şolohov, protejatul lui Stalin, altfel prozator de indiscutabilă forţă epică – vezi tetralogia Pe Donul liniştit (s-a spus că romanul ar fi fost scris de un „negru”). Dar, cu toată vigoarea sa epopeică, cărţii îi lipseşte ceva: intelectualitatea, fibra morală – fapt semnalat cu promptitudine de către sagacele comentator, care, după câteva nuanţate observaţii privind „patetismul divagaţiilor lirice”, ajunge la concluzia că viziunea prozatorului e contaminată integral de „comparaţia dintre modul de viaţă al cailor şi al oamenilor”. Şi, cum balanţa morală se înclină mai mereu de partea animalului, e de la sine înţeles că „viziunea cabalină asupra lumii răzbate deseori la suprafaţa textului”.

Ei bine, tocmai cu astfel de talent „animalic” se răfuieşte şi Emil Iordache, care ajunge în cele din urmă să dea dreptate juriului suedez, măcar în câteva cazuri – şi anume, în acelea unde conştiinţa scriitorului dobândeşte ea însăşi un statut estetic, ca moment de graţie al vieţii morale. În fapt, toată seria „nobelizaţilor” slavi de după Şolohov se revendică de la „alt fel de literatură” – o literatură ieşită din aceeaşi manta a mărturisirii îndurerate ca şi Arhipelagul Gulag. La Soljeniţîn – observă profesorul ieşean – stilul e „de o discreţie cumplită”,  ceea ce înseamnă că prozatorul atinge acel grad zero al scriiturii care face posibilă exprimarea tranşantă a adevărului nud, dincolo de „literatură”. Şi dacă personajele „parcurg, fără voie, un drum al sfinţeniei, o ispăşire”, asta nu se datorează imaginaţiei scriitorului, ci stereotipiei unei realităţi tragice, însângerate. Un deziderat etic asemănător va sta la baza poeziei lui Milosz şi Seifert, şi tot înspre reflecţia privind condiţia umană se focalizează Joseph Brodski (tradus şi comentat de Emil Iordache într-o carte mai veche – Din nicăieri, cu dragoste) sau Wislawa Szymborska. Iată şi câteva versuri semnificative pentru poetica acestor scriitori, dar şi pentru criteriile generos umanitare ce au determinat deseori alegerea juriului de la Stockholm: „Ce este poezia care nu salvează/ Popoare sau oameni?/ Tolerare a minciunii oficiale,/ Cântec de beţivi, cărora într-o clipă cineva le va reteza beregata,/ Manual în camera unei virgine” (Milosz); „Consider că e mai bine să cauţi un cuvânt/ pentru un vers,/ decât să ucizi şi să spânzuri” (Seifert).

Prin înseşi împrejurările în care apare această carte, dar şi prin evidenta rezonanţă empatică a autorului faţă de un anumit gen de scriitor şi de o tipologie umană sui generis, putem spune că Nobelul literar slav reprezintă nu doar un studiu remarcabil şi plin de idei provocatoare, ci şi o mărturie cu valoare testamentară despre frumuseţea morală a literaturii – fireşte, atunci când literatura nu se mulţumeşte să fie „doar” literatură.

 

* Text publicat ca Postfață a volumului Nobelul literar slav

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral