Istoria ca tribunal și viitorul ca posibilitate: ce facem cu statalitatea incertă a Republicii Moldova?

Emanuel Copilaș Publicat la: 19-09-2016

Sorin Bocancea, Radu Carp (coord.), Calea europeană a Republicii Moldova, Iași, Adenium, 2016

„Republica Moldova nu ar fi trebuit să existe. Este în mod evident un stat artificial, apărut pe ruinele Uniunii Sovietice, fără identitate și fără coeziune societală, fără un proiect strategic și fără resursele proprii necesare unui sistem de guvernare autonomă la nivel european, cel mai sărac și mai înapoiat stat de pe continent, care se depopulează văzând cu ochii, creat pentru a rămâne asistat, dinspre Est sau dinspre Vest, pe toată durata existenței lui”, scrie Valentin Naumescu într-un echilibrat și atent argumentat capitol din cadrul acestui volum (p. 214), în care sunt reunite opiniile unor reputați specialiști în științe sociale cu privirea la perspectivele Republicii Moldova de a deveni un stat funcțional, opinii care, în majoritatea lor, indică un traseu european ca mijloc de soluționare a acestei dileme.

Ocupată în 1812 de către Imperiul Țarist, realipită României Mari în 1918 și apoi reintegrată în 1940 în Uniunea Sovietică în calitate de republică unională, după ce în prealabil sudul și estul provinciei fuseseră cedate în mod arbitrar Ucrainei pentru a crea tensiuni suplimentare între acest stat și România în eventualitatea unei viitoare uniri, Basarabia a reprezentat, pentru România și nu numai, o permanentă sursă de incertitudini geopolitice. Astăzi, pe fondul crizei din Ucraina, situația acestui stat „artificial” devine și mai complicată. Sărăcia, lipsa de perspective, corupția endemică și vulnerabilitatea specifică unui astfel de stat construit de către o mare putere cu scopul de a șantaja și de a ține în șah state aflate în proximitatea arealului său de influență îl transformă într-un fel de „cartof fierbinte”: nici România, nici Uniunea Europeană nu sunt foarte doritoare să-și asume responsabilitatea pentru un astfel de actor politic care, pe lângă toate aceste probleme, nu își poate gestiona adecvat nici măcar suveranitatea, așa cum cazul Transnistriei, generat de Moscova pentru a tempera tentația europeană a Moldovei, o dovedește din plin. Ce e de făcut cu un stat în care te izbește efectiv „priveliștea unor copii lăsați de izbeliște în orașele basarabene de părinții plecați la muncă, femei, poate marcate de violențe domestice, vânzându‑și trupurile în lupa­nare occidentale, bătrâni uciși cu zile din lipsa pensiilor, medicamen­telor și spitalelor. E un spectacol de Oliver Twist, Dickens și secolul al XIX‑lea, ce a irumpt între noi în plin secol XXI” (p. 105)?

Pe scurt, Moldova are de ales între două scenarii majore: federalizare, fapt care ar întări controlul Rusiei asupra părții sale estice și ar asigura Moscovei un drept de veto în chestiunile cele mai importante discutate la Chișinău, sau integrarea în Uniunea Europeană, fie ca stat independent, fie ca parte a României. Prima variantă, experimentată din plin până acum, asigură o anumită stabilitate cu prețul menținerii la putere a oligarhiei postsovietice și cu întreaga cohortă de neajunsuri economice și sociale mai sus menționată. În plus, piața rusă reprezintă, sau reprezenta, până la recentele propensiuni europene ale Moldovei, principala destinație a mărfurilor produse în această țară. La fel, o mare parte dintre moldoveni lucrează în Rusia (700.000), așa cum o altă parte însemnată lucrează în țări membre ale Uniunii Europene (800.000).

A doua variantă, integrarea europeană, oferă posibilitatea ca reformele structurale în justiție și economie, nedemarate până acum, să fie devină realitate. Dar această evoluție, pe care moldovenii au constatat-o în mod apreciativ în România, nu garantează deloc stoparea depopulării țării sau eliminarea corupției. Pur și simplu, Moldova va schimba hegemonia rusă cu cea europeană. Are tot dreptul să procedeze în acest fel, să spere la un viitor mai bun și să poată trage în sfârșit la răspundere corupții locali cu ajutorul corupților internaționali, transformându-se în același timp dintr-o sursă de materii prime pentru Rusia într-o sură de materii prime pentru Uniunea Europeană. Dar asta nu înseamnă că Moldova va înceta să mai fie în vecinătatea Rusiei. Chiar dacă va deveni membră NATO și UE, în mod independent sau în cadrul României, ambele scenarii fiind, momentan, foarte improbabile, Moldova nu se va putea debarasa atât de ușor de problema transnistreană, prin intermediul căreia Moscova se implică manu militari în deciziile politice ale acestei țări.

Care variantă este preferabilă? Nu se poate oferi un răspuns ferm, din simplul motiv că moldovenii înșiși nu sunt hotărâți. Miturile europene, care și-au făcut loc în ultimii ani în detrimentul miturilor sovietice, foarte bine înrădăcinate, au suferit un recul enorm anul trecut, atunci când din trei mari bănci moldovenești au fost sustrase aproape un miliard de euro, reprezentând 15% din PIB-ul țării. Totul s-a întâmplat în timpul guvernărnării proeuropene a premierului Vlad Filat. Ca subspecie aparte a miturilor europene, miturile unioniste sunt destul de importante astăzi, mai ales datorită luptei anticorupție din România. În general însă, imaginea României este destul de fluctuantă, iar liderii politici moldoveni nu pot spera să obțină un capital de imagine solid din exploatarea ei.

Istoria lumii este tribunalul lumii, spunea Hegel. Istoria Moldovei este și ea tribunalul Moldovei, respectiv al vecinilor săi care au adus-o într-o situație deloc de invidiat. Poate acest stat să-și schimbe istoria, optând pentru un nou viitor alături de Uniunea Europeană? Sigur că poate, numai că deciziile de acest gen nu se iau la Chișinău. Dar viitorul Modovei se construiește și la București, nu numai în capitalele marilor puteri ale lumii. Chiar dacă nu a tratat situația cu suficient interes până acum, consider că România poate sprijini substanțial Moldova în eforturile acesteia de a deveni parte a Uniunii Europene, dacă acest obiectiv geopolitic major rămâne nemodificat. Nu poate face acest lucru integrând-o, deoarece, la rândul ei săracă și coruptă în raport cu standardele europene, România s-ar confrunta cu o amplificare a problemelor sale economice și sociale, fără a lua în calcul problemele de securitate astfel create. A ajuta înseamnă în acest caz a ține cont de conjunctura internațională extrem de sensibilă, care nu trebuie tensionată inutil, în inerția unui patrotism susceptibil mai degrabă de a complica lucrurile, nu de a le rezolva.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral