Un roman tentacular

Constantin Piştea Publicat la: 03-10-2016

Bogdan Teodorescu, Libertate, Editura Cartea Românească, 2016

 

Cum se deschide cu o scenă domestică, un cadru în care se vorbeşte despre un adulter, şi cum intri direct într-o serie abruptă de dialoguri, e clar că ai toate şansele să fii prins. Începând aşa, Bogdan Teodorescu a demonstrat că ştie reţete. Astfel, un cititor dornic de o lectură antrenantă este câştigat cu uşurinţă, fără mari „costuri”: câteva pagini în care se aprinde fitilul. Însă dincolo de reţeta de început, vine Bogdan Teodorescu meşteşugarul, care trebuie să apeleze la tot felul de instrumente prin care să răspundă exigenţelor oricărui tip de cititor.

Intensitatea este întreţinută la un nivel acceptabil prin alternanţa vocilor. După ce aflăm că o doctoriţă, Sonia Craiu, este bănuită că s-ar fi culcat cu 27 de bărbaţi, chestiune detaliată într-o carte care îi este dedicată şi care conţine multe momente uşor recognoscibile de către cunoscuţii Soniei, aşadar după detonare, eşti curios să vezi atât consecinţele, cât şi adevărul. Suflul este preluat de prieteni şi de familie, care încearcă să găsească explicaţii, de soţul aparent trădat, care, de altfel, mai trecuse printr-o experienţă asemănătoare şi divorţase, dar şi de personajul principal, a cărui mărturie se pare că nu prezintă credibilitate.

Sonia Craiu are obiceiul de a vorbi mult la telefon, despre orice, inclusiv despre chestiuni sexuale. De aici, dar şi din felul său de a fi, prietenele şi inclusiv sora ei se consideră păcălite, trădate, chiar dacă în ascuns sunt invidioase pe libertatea pretins asumată de către Sonia. „Simt nevoia să vorbesc, spune undeva Sonia. Despre orice, cu o persoană care să vrea şi să ştie să mă asculte. Să-i povestesc actuala situaţie, dar şi multe alte lucruri, pe care eu le trăiesc zi de zi, şi care nu apucă să fie analizate, nici măcar nu apucă să fie văzute sau intuite. De fapt, spre mine nu se uită nimeni. Nu se mai uită nimeni.”

Întrebarea care se ridică firesc pe măsură ce personajele-şi developează telenovelistic interacţiunile cu Sonia este de unde ştie scriitorul acela, Sorin Bratu, atâtea detalii intime?

Apelând chiar şi la piste false, în care implică şi personaje secundare, pe care le abandonează ulterior, Bogdan Teodorescu dezvoltă câteva scenarii pe care le ţine în frâu până când consideră că orice cititor şi-ar pierde răbdarea. Atunci, răstoarnă totul şi, dintr-un roman psihologic de familie, cu reflexii legate de traiul zbuciumat din România de astăzi, dintr-un roman psihologic tratat fără înflorituri şi combinat cu un policier în tradiţia romanelor sale precedente, Bogdan Teodorescu trece la un alt nivel. Aici, el exploatează lumea pe care o ştie atât de bine din emisiunile televizate la care participă şi din marketingul politic pe care-l predă, şi inventează un scenariu total diferit de ce se găseşte în prima parte a cărţii.

Avându-l în centru pe Lars Popescu, un ziarist eşuat din cauze ciudate, începe o investigaţie tentaculară, în care vor fi implicate servicii secrete şi afaceri dubioase, extinsă până la nivel foarte înalt. Astfel, ai impresia (greşită) că răspunsul la întrebare va fi foarte complicat, dar acesta este numai rodul măiestriei scriitorului, care a simţit că nu are cum să vină cu ceva foarte spectaculos, lăsând explicaţiile la nivelul familiei, şi a plusat.

Despicând firul parcă puţin prea mult – nu ar fi stricat o marjă mai largă de intuiţie lăsată la îndemâna cititorului avid de mistere –, Bogdan Teodorescu, ca unul care ştie despre ce vorbeşte, sugerează că nici intimitatea familiei nu este străină de jocurile politice. Că decizii de nivel înalt pot influenţa inclusiv universul casnic, mai ales atunci când oameni din instituţii îşi pun la bătaie plictisul şi aroganţa. Un tip „bine înfipt” în servicii, nimeni altul decât autorul romanului în roman care-o acuză pe Sonia Craiu, zice la final: „Noi nu suntem niciodată singuri. Voi, da. De aceea, noi vă conducem pe voi”.

De meditat asupra noţiunii de libertate, care poartă atât numele romanului scris de Bogdan Teodorescu, cât şi pe cel al romanului securistului-scriitor. Există chiar mai multe tipuri de libertate, şi în sens familial, şi în sens social ori politic. De aici, complexitatea acestei cărţi, care poate să corespundă exigenţelor mai multor categorii de cititori. Garantat, un roman care se fixează bine în memorie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral