Matei Călinescu n-a murit

Ioan Șerbu Publicat la: 04-10-2016

Înscris într-o implacabilă buclă temporală, ce se întrerupe cu două săptămâni înainte de dispariția fizică, Matei Călinescu n-a murit. Fiecare citire sau recitire a ultimului său jurnal (Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp) determină reintrarea acestuia în timp, într-un număr incalculabil și indeterminabil de convalescențe, cum spune el, incurabile. La șapte ani de la ieșirea materială din loop, publicarea jurnalului îl readuce pe supraviețuitor (conform terminologiei medicale americane pentru bolnavii de cancer) într-un spațiu finit ca întindere, dar multiplicat în oglindă și profund până la inexplicabil. De la aflarea diagnosticului (cu speranță de viață de unul, maxim doi ani), M. Călinescu s-a apropiat de hora incerta prin scris și a supraviețuit încă un an și jumătate ca să dea acest ultim și crud raport literar.

 

La 73 de ani, Matei Călinescu începe ultimul (anti)proiect, gândit de la început ca postum, un jurnal retroproiectiv de amintiri, prietenii și lecturi care să dea seamă de omul din spatele teoreticianului, al scriitorului. Se vrea un jurnal lipsit de rigiditatea notațiilor zilnice, dar și de evoluția planurilor personale sau de umorile specifice acestui gen (minor?) de scriere intimă. Firește, nu înseamnă că ia naștere astfel o scriere bucolică, de reînviere a copilăriei sau a reușitelor tinereții. Diaristul schițează fără resentiment portrete din cercul cunoscuților, ingenui sau cinici, nobili sau duplicitari, după cum i s-au revelat acestuia (de unde și, uneori, nevoia înlocuirii numelor cu inițiale). Suferința dinainte de moarte a mamei internate într-un azil, autismul fiului, Matthew, decedat și el înainte de 30 de ani, sau bolile (alteori disparițiile) unor apropiați (M. Ivănescu, I. Negoițescu, Nichita Stănescu și alții) dau un ton sumbru și premonitor primei părți a jurnalului.

În ianuarie 2008, Matei Călinescu primește diagnosticul de cancer terminal. Din acest moment, notațiile capătă un caracter al urgenței, iar reflecțiile, cu splendoarea clarității și a stăpânirii de sine, devin o fugă în timp. O încercare livresc-filosofică de înțelegere a timpului. M. Călinescu glosează – și felul în care alătură notațiile medicale cu citatele evanghelice, cu lista de lecturi, de la autori inofensivi la fundamentali, cu observații cotidiene e uneori dureros până la insuportabil – în jurul ieșirii practice din timp, pe măsură ce ora incertă se apropie tot mai consistent și trupul cedează puțin câte puțin, în fiecare zi. Eșafodajul sensului, al Marelui Sens, nu mai există și tot ce poate susține depunerea în continuare a mărturiei despre iminența inconturnabilă a capătului se bazează pe principiul one day at a time. Atât de ușor de teoretizat și de greu de aplicat. Păstrarea cumpătului în apropierea morții amintește de experiențele lui Nicolae Minovici, cu această mare diferență între ele: timpul limitat, în cazul lui Călinescu. Proust, marele maestru al suspendării timpului, îl face pe supraviețuitor să reia lectura (de data aceasta, de la sfârșit către început) a operei proustiene, dar superstiția că finalul lecturii va coincide cu finalul îl oprește să termine volumele. Și totuși, cât de absurd este că, în acest timp ultravalorizat, în care fiecare oră în viață are o semnificație uriașă, în comparație cu banala oră formată din minute și secunde, cât de absurd este că și acum mai există „timp de omorât”. Dar, remarcă diaristul, chiar scrisul și cititul nu sunt decât mașini de măcinat timpul, de măcinat o noțiune care, de altfel, tinde să se prezentifice (un trecut prezentificat, din moment ce viitorul nu mai există).

Chiar dacă, în conversațiile cu cei doi prieteni rămași, Mircea Ivănescu și Ion Vianu, ironiile despre starea de sănătate și despre moarte devin tot mai rarefiate, nu lipsește umorul, preluat din refuzul responsabilității doctorilor („– Credeți că se poate întinde și la alt organ? – Poate da, poate nu. – Dar credeți c-am să depășesc anul ăsta? – S-ar putea să-l depășiți, s-ar putea să nu. – Dar credeți că sângerările pe care le am vor înceta în urma tratamentului? – Sunt șanse să înceteze, dar se poate să nu”).

Ultima intrare în jurnal datează din 8 iunie 2009 și se încheie cu un vis, dictat greu, în șoaptă, soției: „Prezența mea era difuză. Țin minte că nu era soare, deși totul lucea într-o lumină ușor cenușie”. Două propoziții ce se aud repetitiv, la capătul unei puneri generoase în lumină a ultimelor experiențe. Antiproiectul devine marele proiect care, așa cum s-a mai întâmplat, le va eclipsa prin forță și autenticitate pe toate celelalte. Și, într-un mod aproape paradoxal (dacă n-ar avea toate lucrurile din apropierea neantului o logică inexplicabilă), jurnalul nu e de un pesimism nedigerabil, ci irizează, pe fondul unei morți anunțate, vitalitate. Pentru că Matei Călinescu n-a murit.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe