Zâmbiți, domnule Heck!

Richard Constantinescu Publicat la: 04-10-2016

Născut odată cu fotografia și mort în timpul holerei, Nestor Heck (1840-1913) mi-a atras atenția când am publicat volumul Eminescu la „Însemnări ieșene” (2006), lansat la Bârlad la invitația inițiatorului Centrului „Mihai Eminescu”, dr. Constantin Teodorescu, de la a cărui trecere în veșnicie se împlinesc cinci ani. Acestei întâlniri consonante îi adaug și altele ce au prilejuit acest text: Heck a murit în luna septembrie; cu 200 de ani în urmă s-a născut profesorul Ludovic Russ senior (1816-1888), portretizat de Heck; s-au scurs zece ani de când am organizat expoziția de fotografie „Nestor Heck – fotograful lui Eminescu”.

 

În fișierele electronice ale Academiei Române citim: „Heck, Nestor, fotograf, activ aprox. 1850-1912”. Un pasionat de fotografie a postat pe blogul său un text în care preciza că „datele referitoare la el sunt rare și uneori confuze”. Privind multe aspecte din viața lui Nestor Heck se face afirmația „se pare că…”, inclusiv despre anul în care a fost executată fotografia lui Eminescu: 1884 sau 1885. Am sperat ca măcar despre anul și luna în care Nestor Heck a trecut la cele veșnice să nu se mai scrie „se pare că…” Și în acest caz există neclarități: iunie 1912, septembrie 1912, 1913 sau chiar 1916. Consultând volumul Cimitirul Eternitatea Iași (1995), aveam să aflu că Nestor Heck a murit în anul 1913 și că este îngropat în Parcela 21 I. Deplasându-mă la cimitir, aveam să constat, văzând a doua ediție a cărții (2008), că autoarea făcuse o modificare: Parcela 25 I, 3, 13. Cu harta cimitirului și cu speranță, am purces la cercetarea celor două parcele. După o vreme am renunțat. A doua zi am verificat Registrul alfabetic pe anii 1912-1918. Morți. Oficiul Stărei Civile din Comuna Jassy, la Direcția Județeană Iași a Arhivelor Naționale. Surpriză: la litera H, pentru anii 1912-1913, filele erau distruse. Consultând ziarele ce apăreau în Iași în perioada 1912-1913, am identificat ziua în care a decedat Nestor Heck: joi, 12 septembrie 1913. În Evenimentul din 14 septembrie 1913 am găsit următorul anunț: „Ecatherina Heck soție; Georges Baronul Capri, Ana Rober, familia Broeder au marea durere a face cunoscut, încetărea din viață a prea iubitului lor Nestor Heck, în vrâstă de 73 de ani. Înhumarea va avea loc Sâmbătă 14 Septembrie a.c. la cimitirul Eternitatea. Rugați-vă pentru el. Aceasta servește drept ori-ce înștiințare”.

În registrul de înhumări al Cimitirului Eternitatea aveam să identific data înhumării: 14 septembrie. În același loc avea să fie înhumată și soția sa, Echaterina, pe 25 ianuarie 1914, la câteva luni după moartea soțului său. Înarmat cu aceste date, am pornit din nou în căutarea locului în care a fost înhumat Nestor Heck. Am identificat mormântul, în Parcela 21 I, 3, 13. Un mormânt dreptunghiular, inundat de buruieni de tot felul, înconjurat de o bordură măcinată de vreme și împrejmuit cu un grilaj metalic. Singurul indiciu la fața locului: pe una dintre cruci se putea citi: „Hec N. Dumitru, 18 noembrie 1923 – 14 februarie 1980”. Nestor Heck stă pitit și în posteritate, după ierburi, așa cum a stat pitit o viață întreagă în spatele aparatului de fotografiat.

Diverși scriitori au analizat imaginea lui Mihai Eminescu „făcută la Iași (fostul atelier Heck), prin anii 1884-1885” și reprodusă pe copertele și în interiorul unor numeroase volume. G. Călinescu vedea expresiile potențiale ale durerii în fotografie, conferind imaginii o anumită interpretare, rescriind-o atunci când nota în viața pe care i-a alcătuit-o poetului: „Eminescu bolnav/Iași 1884-1885”. Poate existau elemente care să susțină asemenea interpretări, însă angajarea în acest tip complex de lectură a imaginii e bine să aibă în orizont ansamblul fotografiilor realizate de Nestor Heck, discursul propus de acesta și faptul că timpul ne distanțează de geneza fotografiilor și contribuie la modificarea percepțiilor noastre față de ele. Le recomandăm să analizeze și forma colorizată a portretului lui Eminescu, realizată de Florin Roștariu, artist vizual ce le redă multor personalități din trecut culorile epocii.

Întâlnim frecvent asocierea numelui lui Nestor Heck cu expresia „fotograful lui Eminescu” (și semnatarul acestor rânduri a folosit-o!). Îl plasăm în această cutie în care se mai află etichetele „fotograful intelectualității ieșene” sau al „elitei românești” și am putea găsi și altele… Dar de ce nu am propune și o altă etichetă: „Nestor Heck – pionier al fotografiei medicale românești”? El a realizat numeroase fotografii pentru Clinica Dermatologică a Spitalului „Sf. Spiridon” din Iași. În urmă cu peste un deceniu am salvat de la casare câteva dintre aceste documente vizuale și, cam tot în acea perioadă, am avut șansa să achiziționez de la un anticariat bucureștean o altă imagine marca Nestor Heck. Toate acestea fac parte acum din „Fototeca medicinei românești”, un proiect pe care l-am inițiat în urmă cu câțiva ani și în care mi-am propus să adun diverse tipuri de documente din trecutul medicinei autohtone.

Cele opt fotografii din arhiva personală cuprind patologii dermatologice complexe și un portret. Nestor Heck a fost invitat de dr. George Bogdan (1859-1930), șeful Clinicii Dermatologice, să transpună în imagini suferința unor bolnavi, spre a le putea folosi ca material didactic în prezentările sale. Intuiesc, până la a putea demonstra, că Heck a colaborat cu profesorul George Bogdan, doctor implicat în „dosarul medical Eminescu”. Pacienții ale căror imagini ne-au rămas aveau următoarele diagnostice: T.A., bărbat, 26 de ani: lepră tuberculoasă; V.P., bărbat, 24 de ani: sifilis ereditar; C.L., bărbat, 40 de ani: micoză fungoidă; bărbat, 18 ani: sifilidă ulcerată ereditară (Spitalul „Sf. Spiridon”); femeie: moluscum fibros (Ospiciul Galata). Un alt portret este al profesorului Ludovic Russ senior, personalitate marcantă a medicinei românești, a cărui reputație depășise hotarele țării. Mihai Eminescu a fost internat la finele anului 1884, pentru o fractură a oaselor gambei, în clinica pe care acesta o conducea. Ludovic Russ s-a fotografiat la Nestor Heck, în atelierul său din Strada Mare.

Dincolo de scopul expozitiv și pedagogic al fotografiilor realizate în Clinica Dermatologică, de puterea lor de a crea empatie, putem identifica legătura dintre compoziția acestor imagini și portretele de studio. Cu excepția femeii de la Ospiciul Galata, fotografiile prezintă nu anonimi, ci bolnavi, cu vârsta, ocupația, localitatea de domiciliu, data la care au fost internați și, într-un singur caz, detalii despre evoluția bolii, către exitus. După lectura acestor crude, dar și melancolice fotografii medicale realizate de Nestor Heck în spitalele ieșene, se pot deschide câteva direcții de analiză: relația dintre fotografie și medicină în cultura românească la finele secolului al XIX-lea; explorarea modurilor în care fotografii au conceptualizat corpul uman atât din punct de vedere fizic, cât și social; fotografiile medicale (materiale educaționale/clinice sau portrete sensibile ale bolii/documente ale spiritului); integrarea istoriei fotografiei medicale în istoria fotografiei românești; dacă expunerea prelungită a publicului la fotografii ilustrând suferința are un efect cathartic sau dăunător.

Celor interesați să viziteze Iașul le sunt recomandate diverse muzee și, dintre ele, cu precădere Muzeul „Mihai Eminescu”. Site-urile agențiilor locale de turism îi invită la vizionarea „Colecției de fotografii, în original sau în fotocopie, toate fotografiile reprezentative pentru viața și activitatea lui Eminescu. Piesele importante sunt: M. Eminescu, foto: Nestor Heck, 1884, Iași”, iar pentru turiștii străini: „Most treasured are: M. Eminescu photo, by Nestor Heck, 1884, Iași”.

Să încercăm să-l cunoaștem mai bine pe Nestor Heck. Aceste rânduri îi sunt dedicate lui, acum, în septembrie, luna trecerii sale în veșnicie, precum și expoziția Medicina în fotografia de secol XIX, pe care o organizez la Haart Studio în București (vernisajul are loc pe 30 septembrie, ora 19.00, iar durata expoziției este de două săptămâni).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral