Poeme

Krista Szöcs Publicat la: 04-10-2016

trebuie să te obișnuiești

nu există supereroi

să te salveze de podurile mișcătoare

 

de experimentele în care ești prins

ca într-un off-cut

al unei melodii pe care

 

nu ai reușit niciodată

să o asculți până la final

un teritoriu asemănător cu

 

bucata de pâine unsă

scăpată pe jos

 

sunetele de metrou tramvai tren

toate mijloacele de transport care

pot trece pe lângă tine

 

fără să te atingă

fără să te gândești

cât de repede vei

 

ajunge acasă sau cum

va arăta acasă peste două ore

când lumea întreagă

 

se va răsturna

 

nimeni nu știe ce se întâmplă

nimeni nu-și poate imagina

nimeni nu poate gândi

 

& tot cauți o explicație la fel

cum cauți șoseta desperecheată

în coșul cu rufe

 

toată vitalitatea s-a dus dracu

& tot ai încercat să demonstrezi

 

lucrurile sunt exact așa

cum ți-ai propus

valurile se aud exact la fel

aici sau la starnbergersee

 

doar pietrele pe care le strângi în pumn

 

sunt diferite

zgomotul lor la aruncarea în apă

& degetele încrețite

 

nu se mai vede nici un soare

nici o mamă nici un bărbat tatuat

pe antebraț care să-ți repete

 

nimeni nu știe ce se întâmplă

nimeni nu-și poate imagina

nimeni nu poate gândi

 

 

zgomotul din capul meu nu

semănă nici acum cu cel

                                  de afară

nu e muzica pe care o pot

tolera

și sunt singura

                                  care stă în picioare

în camera plină de oameni

 

tot ce pot arunca e un instrument

                                  de preluare a liniștii

un obiect uitat

           o nouă idee de abandon

și ventilația aerului mai mare 

decât viteza cu care încerc

            să înaintez spre                     ieșire

 

de câte detalii e nevoie să

pot ajunge pe străzile negre?

 

luminile laserelor

            mi-au trasat contururi greșite

strălucesc

            mai tare decât lăzile de gunoi

 

 

nu vorbi cu tine nu vorbi niciodată cu tine

 

ai grijă la oamenii plictisiți

așază-te în linie cu ei și privește

picioarele

cum stau unul lângă celălalt

 

încearcă să nu te gândești

 

te sufoci în sacul de nailon cu care

deja ești acoperită

dacă cei de lângă tine încep să alerge

nu alerga și tu

n-ai ști dacă vântul aspru te va mai bate

direct în față

 

nu îți spun că nu vor fi victime

amorțeala îți va lăsa corpul să le privească

ca pe hainele aranjate minuțios în dulapuri

 

chipul ți se va șterge

 

vor rămâne doar câteva imagini

în cea mai frumoasă parte a

creierului

 

nu va mai fi existat nici un sintetizator fals

care să șteargă tristețea și nebunia

 

eu vreau să fiu nebună

 

în dimineața aceasta am luat o foaie și pixul de lângă noptieră și am început să notez tot ce putea să fie în capul meu chiar în momentul când m-am trezit. mi-a luat aproximativ o jumătate de oră să umplu acea foaie, scrisul de mână îmi provoacă o stare asemănătoare cu descoperirea unei noi melodii pe care o pot asculta zile în șir. probabil bucățica mea de hârtie o să ajungă curând la marele container. probabil acea melodie e postată, chiar în timp ce eu o ascult, de alți o mie de oameni. uneori îmi doresc creierul meu să fie mai gol decât pușculița unui copil de 10 ani.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe