Teodor Baconschi: „Suntem cu toții pelerini printr-un mister din fericire intact”

Ioan-Alexandru Tofan Publicat la: 04-10-2016

Teodor Baconschi (n. 14 februarie 1963, București) este teolog și doctor în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor al Universității Paris-Sorbonne (Paris IV). În 1996 a fost bursier al New Europe College, București. A fost ambasador al României (Sfântul Scaun, Ordinul Militar Suveran de Malta și Republica San Marino, între 1997 și 2000, Republica Portugheză, între 2002 și 2004, Republica Franceză și Principatul Monaco, între 2007 și 2009). Specialist în literatura patristică și, deopotrivă, riguros comentator al actualităților politico-religioase europene, vorbește despre un creștinism viu și cumsecade, care poate fi găsit nu atât între zidurile unei instituții, cât mai degrabă în orizontul infinit al mirării. Dintre volumele publicate, amintim: Le rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque (1996, ed. rom. Râsul Patriarhilor. Eseu despre râs în patristica greacă), Iacob și îngerul (1996), Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinței (1997), Roma caput mundi (în colaborare cu Horia Bernea, 2000), 111 incursiuni în Cotidianul românesc (ilustrații de Devis Grebu, 2009), Legătura de chei. Mărturii diplomatice în dialog cu Armand Goșu (2013), Facebook. Fabrica de narcisism (2015), Anatomia ratării. Tipuri și tare din România postcomunistă (dialoguri cu Dan-Liviu Boeriu, 2016).

 

„Mă domină sentimentul de crepuscul fastuos al lumii prin care ne e dat să trecem și îmi imaginez alte lumi, nu atât mai bune, cât mai autentice. Suntem cu toții pelerini printr-un mister, din fericire, intact.”

Domnule Teodor Baconschi, mi-aș dori să vorbim despre multe lucruri în cele ce urmează, dar mă văd nevoit să restrângem discuția la două teme principale: creștinismul și felul în care acesta poate fi sesizat în textura unei societăți, respectiv dulcea frivolitate a unor medii de expresie precum Facebook-ul, pe care l-am considerat, până să citesc Facebook. Fabrica de narcisism, o simplă formă simpatică de Yahoo Messenger. Așadar creștinism și Facebook. În primul rând, cum ați putea să citiți cele ce se întâmplă acum ca urmare a Sinodului Panortodox din Creta? De unde vine îndârjirea unor monahi sau chiar ierarhi în fața „primejdiei ecumenismului” și, deopotrivă, cum se ajunge la tehnicizarea unui mesaj care, în esență, nu ar trebui să fie decât o reformulare a poruncii iubirii?

Sinodul panortodox din Creta n-a mai fost panortodox, pentru că patru Biserici – în frunte cu Patriarhia Moscovei – au binevoit să-l boicoteze. S-a văzut astfel falia greco-slavă din lumea creștinismului răsăritean. În acest tablou fracturat, BOR a căzut (sau s-a situat) „la mijloc”, dovedindu-se moderată și responsabilă. Discuțiile pornite după Sinod, mai ales în mediul virtual, dovedesc tenacitatea prejudecăților și forța imaginativă a ignoranței. Tot soiul de „specialiști” ai purității doctrinare s-au năpustit pe episcopii delegați în Creta pentru a le reproșa că… au acceptat dialogul cu alte Biserici. Trebuie să le spunem cititorilor noștri că, pentru fundamentaliștii ortodocși, nici nu există alte Biserici în afară de cea pravoslavnică. Or, asta e o exagerare metafizic-doctrinară de toată jalea. Să admitem că, sub raport dogmatic, au dreptate: doar Ortodoxia păstrează nealterat fondul Sfintei Tradiții. Dar a-i trimite în iad pe ceilalți 80% dintre creștinii trăitori pe Terra mi se pare nerealist și nesimțit. Un ortodox veritabil e cultivat, atent, delicat sufletește, generos și mai ales încrezător în pronia divină. Însăși icoana Învierii ne învață asta: Hristos se „pogoară la iad” pentru a-i scoate de acolo pe drepții Vechiului Testament. E o metaforă vie a libertății lui Dumnezeu de a mântui pe oricine, nu doar pe patriarhul semitic, ci și pe budist sau agnostic. Nu ne putem substitui, cu bălmăjelile noastre omenești, Dreptului Judecător. Dar, și pe orizontală, când privim istoria recentă, realizăm că solidaritatea, dialogul și acțiunea comună, la nivel interconfesional, reprezintă simultan o realitate și o necesitate: lumea creștină e tot mai secularizată, mai atacată cultural, dar și expusă presiunilor islamismului jihadist, care însângerează Europa și a lovit până și America. Ea are deci interesul tactic de a se replia întru dialog interconfesional și interreligios, încurajând moderația și rațiunea. Asta e totuna cu a descuraja integrismul, cu toate expresiile lui peremptorii, obtuze sau chiar asasine. Mă întrebați cum de s-a prefăcut porunca iubirii în teologie de cabinet. E un efect al complexității instituționale: nu putem compara o agapă paleocreștină cu „mașinăria” eclezială de secol XXI. Oricum, n-ar trebui să uităm că „litera ucide și duhul dă viață”. Teologia răsăriteană e rugăciune, contemplație, dialog cu Dumnezeu și cu oamenii, nu scolastică neoaristotelică. E bine să evităm conștient „rutinizarea carismatică” denunțată de Max Weber. Nu aș exagera totuși importanța reacțiilor antiecumeniste de după Sinod: au fost punctuale și marginale. Avem un episcopat îndeobște educat și lucid, care și-a făcut corect treaba.

 

„Să cauți binele”

Veselia despre care vorbeați în Râsul patriarhilor. Eseu despre râs în patristica greacă, curajul și inteligența – despre care Nicolae Steinhardt spunea că sunt atât de intime vieții spirituale – compun un portret al creștinului care, deși adânc înrădăcinat în tradiție, pare oarecum apocrif, anecdotic. Cum s-ar putea integra aceste „mărci” ale spiritualității în sistemul evanghelic al virtuților, cele care conturează imaginea „oficială”, publică a creștinului?

Nu există creștin cu carte de vizită pe care să scrie „creștin”. Există grade felurite de implicare existențială și intelectuală în viața Bisericii. Participare liturgică, lecturi teologice și spirituale, mărturisirea unui Credo (cel niceo-constantinopolitan, în cazul nostru). Există apoi situații socioprofesionale, contexte familiale și psihologice, dar și geografii imaginare sau culturale extrem de variate. Creștinul de azi are internet, călătorește, se informează, citește, se întâlnește cu atei și agnostici, discută cu evoluționiști, e la curent cu descoperirile științifice și e prins, ca toată lumea, în vârtejul noilor tehnologii. Situația lui e la fel de complexă ca așezarea lumii contemporane. Evident, Legea lui Hristos e simplă și imuabilă: nu ni se cere, în fond, mai mult, dar nici mai puțin decât celor care au trăit în Biserică acum un veac sau cu zece secole în urmă: să cauți binele (chiar dacă faci, asemenea Sfântului Pavel, „răul pe care nu-l dorești”). Să-ți cultivi umanitatea prin autolimitare spirituală, adică prin smerenie. Să-ți iubești, pe cât posibil, aproapele. Să eviți idolatria, adică să te raportezi critic la patologiile curente, care, în ziua de azi, înseamnă fie exaltarea oarbă a puterii soteriologice asumate de progresul științelor, fie căderea în capcana circulară a consumului. În societatea românească a apărut o falie serioasă între „a crede fără a aparține Bisericii” și „a aparține Bisericii fără a crede”. Observăm ușor conflictul dintre seculariști și tradiționaliști. Dintre pro-vita și feministe. Sau dintre „hipsteri” și „pupătorii de moaște”. Sunt tensiuni inevitabile în condițiile dezghețului postcomunist. Ne-am cuplat cu lumea largă, suferim influența culturală a Occidentului, trăim într-un disconfort geopolitic regional, am ratat multe reforme și oportunități, avem un aranjament sociopolitic strâmb și suntem victimele unor continuități vicioase, care încurajează contraselecția. Pe de altă parte, diferențierea averilor alimentează resentimentul și invidia explodate pe rețelele de socializare. Conflictul (până la un punct normal) dintre generații primește și el note patetice, nedrepte. Observ un apetit modernizator, tradus prin discriminarea vârstnicilor. Un soi de ipocrită exaltare a tinereții șomere. O poftă iconoclastă care a destructurat canonul moștenit, dar și un elan spre demitologizare, firesc la capătul atâtor decenii de dictatură, propagandă naționalist-comunistă și minciună statistică. Adevărul e că suntem o societate prost conservatoare. Inerția stereotipurilor și mentalităților specifice vechiului regim e uriașă. Teoria mea e că am trăit schimbări socioculturale peste nivelul nostru mediu de toleranță. Ce-i drept, istoria se accelerează, iar impactul noilor tehnologii este uriaș. Am ars etape, am simulat adaptările la modernitatea târzie cu un soi de cerbicie ruralistă. Nu putem reduce decalajul dintre noi și Occident într-o generație: de aici a venit tot „balamucul” social în care trăim. E foarte greu să spui: „am fost o generație sacrificată”, dar iată că mai urmează una. Oamenii au vrut totul hic et nunc: statut social ameliorat, onorabilitate, bani, libertate, bunuri de prestigiu. „Vrem o țară ca afară”, dar ea nu poate fi obținută atâta vreme cât ne considerăm „înăuntru”. Înăuntrul propriilor noastre obsesii, frustrări, complexe de inferioritate și de persecuție, înăuntrul izolaționismului tradițional, înăuntrul excepționalismului românesc declinat în cheie negativă sau pozitivă. Avem de-a face cu o societate dislocată, cu valori răsturnate, proceduri laxe, scurtături tranzacționiste și forme fără fond, așa cum rezultă grotesc din „industria” doctoratelor plagiate. Ce încerc în cărțile mele recente e tocmai asta: să pun un diagnostic necomplezent, mizând pe remediul lucidității asumate până la masochism. Dar și să văd potențialul, partea plină a paharului. Pentru că am făcut un salt în ultimii 26 de ani. Evident, fosta elită comunistă, rămasă „la butoane”, e un prost dascăl de progres social și intelectual. Însă ne-am strecurat pe lângă ea, definind insule de autonomie civică și hub-uri de libertate a inițiativei. Împotriva birocrației și a statului ostil față de propriii cetățeni.

 

„Nu poți rezista vicleniilor istoriei fără «ceva» care te depășește”

Aș dori să știu dacă există vreo formulă teologico-politică funcționabilă astăzi ca panaceu al dilemelor unei Europe aflate parcă într-o siestă nesfârșită. Mai este creștin-democrația, de exemplu, capabilă să genereze un răspuns viu în acest context? Și aș mai avea o întrebare, pentru a face trecerea către a doua temă a interviului nostru. Într-un dialog cu Jean-Marie Domenach, Michel de Certeau vorbea despre „folclorizarea creștinismului” actual. Într-adevăr, dacă am lua ca sursă de informare exclusiv Facebookul, am întâlni un chip pe care urmele tradiției abia se mai zăresc: o combinație irepetabilă de arhaism, dacologie, interdicții/sfaturi practice pentru sănătate sau găsirea perechii potrivite, blesteme și descântece. Este vorba despre o pierdere/deformare a unui mesaj originar autentic sau despre o „vârstă” naturală a religiosului, despre o haină mai casual pe care o îmbracă adevărul, adecvat unei lumi în care conceptul intră în concediu?

Prin extindere, Uniunea Europeană a devenit un monstru de complexitate. A spus-o recent chiar Jean-Claude Juncker, citindu-și raportul despre starea Uniunii în plenul Parlamentului European. 28 (în curând, 27) de state, o jumătate de miliard de oameni care vorbesc limbi diferite și aparțin unor culturi greu armonizabile. S-a tot spus că „Europa nu mai are un suflet”. Sufletul acesta, adică punctul de convergență al energiilor sale intelectuale, morale, spirituale, era de căutat în matricea iudeo-creștină a civilizației noastre. Fondatorii proiectului erau creștin-democrați. După catastrofa Războiului Mondial (pornit de la rivalitatea franco-germană), ei au reinventat o pax romana pe temeiul umanismului evanghelic și al subsidiarității. Acest temei s-a estompat în timp sub muntele construcției instituționale comunitare. A-l regăsi nu înseamnă a recomanda un panaceu, ci a le reda europenilor un sens dincolo de mecanica materialistă a solidarității economico-sociale. Se pare că nu poți rezista vicleniilor istoriei fără „ceva” care te depășește. Fără un rudiment de transcendență, menit să relativizeze aroganța „babilonică” a antropocentrismului. Amintiți de „folclorizarea creștinismului actual”. Așa este, nu neg, doar că nu e doar asta în discuție. Muzeificarea și anacronizarea creștinismului în Europa de azi țin de presiunea bimilenară a unei tradiții tot mai puțin descifrate, de istoria ultimilor cinci secole în care s-a ieșit din „religie” ca fapt social total. Nu mai putem reinventa o christianitas medievală și nici n-ar fi cazul s-o facem, dacă am avea cum. Poate că neuroștiințele și astrofizica sunt și ele un capitol din istoria teologiei! În fond, globalizarea e proiecția mondială a valorilor iudeo-creștine, filtrate prin umanism renascentist, primatul rațiunii cercetătoare, al îndoielii metodice și al chemării lui Iisus Hristos „ca toți să fie una”.

 

„O vreme a înțelepciunilor difuze”

Voiam să vă pun în final o întrebare metafizică („Ce este Facebook?”), dar riscam să fiu dojenit în redacție. Prin urmare, v-aș întreba mai degrabă cum l-ați descoperit și cum modifică acest mediu de comunicare structura sau mizele mesajului dumneavoastră. Pe scurt, ce fel de intelectual este acela care deține un cont de Facebook?

Ce-ar fi intelectualul public din 2016 fără Facebook? Sunt un conservator european fascinat de noile media, care ne-au permis atâtea explorări și expresii inedite. Reflecția din eseul Facebook. Fabrica de narcisism mi-a prilejuit o reglare de conturi cu excesele inerente, dar și o apologie a fabulosului nostru prezent, remodelat de progresul tehnologic. Totul e comunicare, totul e deschidere, dar și vacarm steril. Niciodată n-a fost mai dur testul discernământului personal! Asistăm la apoteoza postmodernă a gândirii fragmentare și a bricolajului conceptual transdisciplinar. Poate că ieșirea din nihilism trece pe aici. Cred că digitalizarea noastră are și o dimensiune ontologică. Oricum, trăim deja într-un model cultural policentric, cu o geometrie variabilă, într-o dinamică absorbantă. Suntem subiecții unei mutații în plină desfășurare, dar și beneficiarii unui paradis borgesian, în care accesul la arhive, cărți și texte de toate naturile atinge paroxismul fericit al împărtășirii culturale dezmărginite. În plină democratizare a cunoașterii, nevoia de elite selectate pe merit a crescut exponențial. Era experților s-a terminat. Poate că revine o vreme a înțelepciunilor difuze, înrădăcinate într-o nouă paradigmă civilizațională. Rămânem copiii gândirii noastre, ca dar al lui Dumnezeu.

 

Sintetizând din prezentările dumneavoastră, aflăm că sunteți diplomat, eseist, doctor în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor, om politic, teolog… Ce ține laolaltă toate aceste roluri?

Om politic am încercat să fiu, dar n-am reușit, așa că m-am resemnat, după ce mi-am oferit toate explicațiile conjuncturale de care aveam nevoie. În rest, rolurile despre care vorbiți sunt ținute laolaltă de curiozitatea Vărsătorului și de energia unui căutător fără certitudini absolute. Îmi place să citesc și să reflectez în scris, ador călătoriile ca aventură antropologică, sunt deopotrivă om al bibliotecii și al străzilor pustii, peste care se culcă umbra melancoliei. Mă domină sentimentul de crepuscul fastuos al lumii prin care ne e dat să trecem și îmi imaginez alte lumi, nu atât mai bune, cât mai autentice. Suntem cu toții pelerini printr-un mister, din fericire, intact.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe