2000-2016. O recapitulare (II)

Claudiu Komartin Publicat la: 04-10-2016

Mult, obositor și contraproductiv de mult s-a vorbit în deceniul trecut despre noua „generație”, care ar fi trecut la asaltul redutelor apărate de 80-iștii ajunși la maturitate, dar și de câțiva dintre scriitorii cel mai bine situați ai anilor ’60-’70. În realitate, discuția despre 2000-ism a devenit destul de repede insipidă și repetitivă, fiindcă nu făcea decât să reia un model cultural bătătorit, într-o lume în care nimeni, cu excepția criticilor și a universitarilor blocați în clișeul generaționist, nu mai dădea doi bani pe el.

 

Denunțarea acestei împărțiri pe raioane decenale, operată dintr-o inerție mentală a istoricilor literari, ar fi trebuit să fie primul lucru făcut de tinerii autori de la începutul secolului. În schimb, ei au căzut destul de ușor în capcana întinsă de câteva căpetenii de trib literar ce abia așteptau un moment prielnic pentru a se erija în moașe, mentori sau gestionari ai „noului val”.

Ancheta din Caiete critice (nr. 2-3/2005), care s-a vrut într-o simetrie perfectă cu nr. 3-4/1983, în care generația ’80 își argumenta (și din punct de vedere teoretic) canonizarea, a reușit deturnarea atenției de la poeți și primele lor cărți la cataloage de nume și încurajări heirupiste. Prin felul în care a fost gândit, acest număr al unei reviste, de altfel, venerabile demonstrează lipsa de imaginație și de viziune a „profesioniștilor” din domeniu. Promovarea agresivă (care începuse în 1998, odată cu publicarea „Manifestului fracturist”, în care Crudu și Ianuș se luau la trântă cu 80-iștii, înscenând un conflict cu miză strict ideologică și de impunere), precum și bătătorirea ideii că intră în scenă o nouă generație de creație (la care Marin Mincu a avut aportul său, încercând să și-i arondeze pe tinerii scriitori care citeau în cenaclul „Euridice”, după ce schema nu-i ieșise cu generația lui Cărtărescu, Mușina și Crăciun) au fost din start niște idei răsuflate.

De vreme ce istoria literară este pretutindeni o piesă de muzeu, nemaiavând nici obiect și nici pontifi, ce sens are să mai vorbești despre generații? Din moment ce trăim și scriem într-o lume a relativizărilor, trecută prin Marea Ruptură și gândirea slabă și dominată de logica fuzzy, pluralism și multiplicitatea discursurilor, cum să mai vorbești cu ușurință despre un model rigid și autoritarist precum cel generațional? Și apoi, cât de rentabil și de fecund este el ne-am lămurit: în loc să se vorbească despre școli și direcții, orientări, filiații și genealogii, la noi au fost preferate generalizările, folosirea necontrolată a -ismelor, tirania locului comun.

Cât de puțin omogenă a fost poezia începutului de secol se vede acum cu ușurință: odată ce se trece de cortina de fum a manifestelor și a interminabilelor înșiruiri de nume din anchetele perioadei, găzduite cu entuziasm de cam toate revistele literare cu ambâț, realizezi că ceea ce îi desparte pe acești poeți e categoric mai clar și mai durabil decât ceea ce îi leagă.

De la Svetlana Cârstean (care își amână mai mult de un deceniu debutul cu Floarea de menghină, urmând ca anul acesta să publice și în România a treia sa carte, apărută deja în Suedia), Dumitru Crudu și Constantin Acosmei (precursori ai unei părți importante din poezia ultimilor 15 ani) până la Gabi Eftimie sau Andrei Dósa, este evident că s-a petrecut o tranziție de la un sistem literar clar legiferat – în care, o dată la 10 ani, se pornea o mică insurecție și era scoasă din pălărie o nouă generație literară –, cu inerțiile sale de „întâmpinare” și ierarhizări inflexibile, la unul eliberat de aceste fixații.

Dacă am stabilit toate acestea, cred că ne putem apleca asupra asemănărilor și a semnalmentelor comune, dar și asupra diferențelor substanțiale dintre poeticile câtorva dintre protagoniștii poeziei românești recente fără aprecieri globale sau generalizări confuze.

Mai întâi, o observație care se impune în legătură cu tabăra militantă din jurul revistei Fracturi: cel mai clar se disting în primă fază ultragierea, beligeranța și „exasperarea creatoare” d’après Bogza, redescoperit cu entuziasm după 2000 și imitat în latura „nerușinată” și morbidă a poeziei sale, adică acel Bogza din Poemul invectivă, mai mult decât din Ioana Maria sau Cântec de revoltă, de dragoste și moarte – mult prea estetizate pentru gusturile rough ale decrețeilor. Însă lucrurile se schimbă considerabil în scrisul tuturor acestor poeți (la care se adaugă Ionuț Chiva, cunoscut ca prozator până la Instituția moartă a poștei) după destrămarea revistei și a cenaclului.

Pe de altă parte, sunt „apocalipticii” care merg pe un nucleu obsesiv și thanatic, însă cu diferențe semnificative de amploare și intensitate – de la Ștefan Manasia, cu nostalgia sa tenebroasă (Cartea micilor invazii, 2008), dintre grungeri, cel dintâi de sub cerul senin (2015); Cosmin Perța, a cărui prolificitate dintre Zorovavel (2002) și Fără titlu (2011) a cam dăunat receptării mai favorabile a cărților sale; până la Teodor Dună (mișcări grațioase, vitalitate scăzută, ton ușor afectat, gotic) și Dan Coman (cu un discurs narcisic și volubil, senzual, uneori burlesc, alteori disperat autoironic, Coman nu a mai publicat poezie după 2009, dar pregătește un volum nou care, la fel ca poemul dramatic pe care l-a anunțat Elena Vlădăreanu pentru toamna lui 2016, este așteptat cu interes, amândoi revenind după șapte ani în care au părut mai preocupați de proză, respectiv de teatru).

Pe lângă ei, poeții mai puțin sau deloc atașați de ideea că tot ce vine din afară este malign, cei care nu au jucat neapărat pe cartea corporalității degradate sau pe diversele tensionări în raport cu mediul și contextul, cei etichetați în general, la fel de comod și de neinspirat, „minimaliști”. Vom vedea ce a înțeles critica noastră prin minimalism și cum s-au conturat principalele sale mecanisme, opuse retoricii dominante: amortizarea, diminuarea, reacția de respingere a eului hipertrofiat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe