Strâmbenii, frații Fierbinților

Constantin Piştea Publicat la: 04-10-2016

Întâmplător sau nu, Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta (Editura Cartea Românească, 2016) a fost publicat în perioada în care atât Andrei Pleșu, cât și cronicarul României literare și-au exprimat adeziunea vizavi de serialul Las Fierbinți. Și de unde, cu ceva vreme în urmă, exista mai degrabă o atitudine de superioritate față de grobianismul acelei pelicule, astăzi, pare că te face mai intelectual o remarcă legată de bunul-gust și de finețea glumelor din Las Fierbinți. Acum, e la modă să te uiți la seriale ca și cum ai face studii de etnografie. Râzi, dar și meditezi. Chiar dacă, în esență, ținta o reprezintă românii din jurul tău, pare cool să tratezi în glumă prostia și tarele societății românești – în acest caz, rurale.

 

Când am crezut că amintiții intelectuali sunt parte a unei excelente campanii de promovare a filmului, am dat peste cartea lui Ciprian Măceșaru, care se înscrie perfect pe linia bătătorită de ceva vreme de film. Deci e doar o coincidență, mi-am spus, nimeni nu plătește pe nimeni aici ca să scoată în față încă o dată ce nu ne place la România noastră „mică”. E o coincidență, dar și o modă la care nu m-aș alia ca intelectualii să zâmbească la caricaturizarea societății în care trăiesc.

Dan C. Mihăilescu a spus despre spațiul gândit aici de Ciprian Măceșaru că ar fi „o metonimie a României de azi”. E posibil, deși asta înseamnă să și cunoști România foarte bine. Ori poate, dacă e să gândim invers, dacă vrei să cunoști România „mare”, citești romanul acesta despre comuna Strâmbeni și-ți vei forma o imagine adecvată. Totuși, n-aș zice că lucrurile se potrivesc așa în ambele sensuri, pentru că nici Strâmbeniul nu e România și nici România nu e această comună în care par să se fi adunat toate relele românilor din ultimele două decenii.

Strâmbeni e o comună cum sunt multe în România de astăzi (dar nu toate), una în care hazul de necaz e singurul care mai animă amorțeala. Nimic nu pare să se fi schimbat aici, ca și cum timpul ar fi trecut degeaba. Există niște figuri emblematice pentru comună, cele tradițional-autoritare, dar și numeroase personaje caricaturizate, care umplu acest spațiu amorțit: fotbalistul ratat, primarul cu alură de lider separatist sau bătrânul care scrie poezii și împarte cărți. Din privirea realistă asupra satului românesc actual, Ciprian Măceșaru comută repede către suprarealism, în fraze simple, atent lucrate, astfel încât să facă din ritmul povestirilor un atu pentru întregul roman, care nu e altceva decât o înlănțuire de proze scurte. Legăturile dintre acestea sunt de cele mai multe ori neimportante, prozele putând fi citite și independent, rareori cauzalitățile profunde ajutându-l pe cititor să înțeleagă mai ușor peripețiile personajelor.

Altfel, cartea pare un experiment, confirmând stilul și graba pe care le-am mai remarcat la Ciprian Măceșaru. Există și aici, ca și în Portbagaj, o lipsă de unitate, în sensul unei tratări în fugă pe alocuri, alternată cu o migală evidentă în alte zone, care ar fi fost ușor de înlăturat, cred eu, dacă romanul ar mai fi fost lăsat la dospit, cum spun cei care „se pricep”. El amuză de cele mai multe ori, dar și întristează, așa cum face clovnul când plânge. Și cred că, dacă va rezista în timp, cartea aceasta le va fi utilă celor care vor dori să știe cum era satul românesc la începutul secolului XXI, în aceeași măsură în care ei ar putea privi integrala serialului Las Fierbinți pentru același motiv. Trăiesc cu convingerea că aceasta este numai o caricatură și că nu este vorba despre o metonimie, cum a spus Dan C. Mihăilescu. Sunt multe sate în țara asta care nu arată precum Strâmbenii lui Ciprian Măceșaru (ori cu Fierbinții din film), după cum sunt mulți primari care nu se potrivesc tiparului promovat aici sau în serial.

Una peste alta, am citit romanul acesta cu plăcere, așa cum mi s-a întâmplat și cu celelalte romane ale lui Ciprian Măceșaru, Superhero (2012) și Portbagaj (2014). Știu ce găsesc la acest scriitor care experimentează mereu cu ritmul și lungimea frazelor, știu că n-o să mă plictisesc, dar, în același timp, parcă-mi și doresc ceva mai multă consistență de la el, pentru că dă senzația că poate, însă, din nu știu ce motive, se grăbește. Acum, din Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, am subliniat în special pasajele descriptive, cele în care spațiul imaginat de scriitor se rupe de stilul lui Hrabal, cel mai des întâlnit aici, și aduce fără exagerare a Márquez: „Au privit în tăcere drumul, frământându-și genunchii cu palmele, de parcă acolo s-ar fi aflat miezul problemei. Câteva păsări tăiară albastrul cerului și se pierdură dincolo de dealuri. Nori albi, mici și bucălați ca niște floricele de porumb, atârnau leneși de boltă”.

Este o felie de Românie, însă vreau să cred că este vorba despre una nereprezentativă. E bine că aici e vorba doar despre ficțiune.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe