M-aș întoarce la 1900

Simona Preda Publicat la: 04-10-2016

M-aș întoarce în acel secol – mai bine spus, în acel timp din la Belle Époque – când lucrurile păreau că se aștern după alte principii, iar așteptările, nerăbdările, entuziasmul progresului și respectul căpătau valențe aparte. Evident, m-aș pierde în acel decupaj din timp pentru mai multe motive și afirm asta și dintr-o perspectivă feminină și oarecum feministă. Îmi plac în egală măsură moda, dulciurile, eleganța, parfumurile, trăsurile, ideile și valorile de atunci. Așadar, în rândurile care urmează, liber la proiecții imaginare!

 

Aș începe cu oamenii de atunci, așa cum i-am perceput din corespondențe, din jurnale, din volume și din fotografii. Pentru mine, erau acei visători ai progresismului care scriau cu pene și călimară, care își trimiteau scrisori și călătoreau pe „drumul de fier” cu un entuziasm nebun, care țineau jurnale în franceză și germană, care savurau cafeaua în saloane înalte, cu volume legate în piele și care credeau în ideile naționale, fără să omită racordarea la valorile europene. I-am perceput, mai ales pe bărbați, ca fiind îndrăgostiți aproape idilic de iubitele lor (dar se căsătoreau după o îndelungă chibzuială), ca având barbă și pălării negre, uneori și amante (dar legăturile erau ascunse). I-am văzut în fotografii ținând discursuri la tribune și cursuri cu amfiteatre pline, au fost surprinși de presa epocii polemizând despre Schopenhauer sau Kant.

Probabil aș fi înțeles cu greu că dragostea e mai puțin importantă decât căsătoria, când supremul gest de erotism public era să te îmbujorezi și să lași să îți ia un bărbat mâna în mâna lui. Evident, aș fi preferat să fiu muză, iubită și mai puțin soție. Cu câteva excepții, doar dacă „el” ar fi fost croit după tiparul lui Barbu Știrbei sau Titu Maiorescu. Acel Maiorescu care în puținul său timp liber cânta la violoncel (și, pe cât posibil, anulând discursul său misogin de la Ateneu, din 1882). Ar fi fost interesant să mă iubească cineva atât de mult cât a iubit-o Alecsandri pe Elena Negri sau Cristian Vasile pe Zaraza. Cum ar fi arătat oare o întâlnire la redacție cu Caragiale?

Din când în când, mi-ar fi plăcut să mă ghemuiesc într-un cupeu și să mă las purtată „în goana cailor”, varianta Belle Époque a plecatului aiurea. Era fascinantă și această permanentă zbatere între București, Paris, Iași și Viena, într-o vreme în care, deși se parcurgeau mai greu, distanțele păreau mai scurte, iar sufletele mai aproape. Mi-ar fi plăcut să locuiesc în „zona roșie” a Bucureștiului, evident, în centrul aristocratic, cu clădiri fastuoase, cu cariatide, putti și blazoane, cu camere înalte și ferestre cu ancadramente baroce. Să am propriul salon literar, după modelul parizian al Annei de Noailles, cel de pe Avenue Hoche, frecventat de Pierre Loti, André Gide sau Paul Valéry. Și, da, mi-ar fi plăcut să devin un personaj pentru Marcel Proust. Să particip la serate și baluri și să am o gardedame care să fie confidenta mea, ca să nu mă plictisesc. Mi-aș mai fi dorit o cameră cu flori pictate de Luchian și cu un pian cu partituri semnate de George Enescu…

Și ce aș fi putut să fiu atunci? Pianistă, învățătoare, poate publicistă (categoric, într-o epocă a bărbaților, n-aș fi avut vreo șansă să scriu o cronică de carte sau un eseu filosofic), dar aș fi scris tot la Timpul, măcar așa, să-i fac o oarecare concurență Mariei Rosetti, care scria la Românul.

 Și, continuând jocul, mi-ar fi plăcut să văd prestanța doamnei Mite Kremnitz și cred că aș fi fost curioasă să o ascult povestind despre felul în care îi recita Eminescu Atât de fragedă. Mi-ar plăcea în mod categoric să frecventez cercul rebelelor de la Palatul Mogoșoaia, mi s-ar fi părut interesant să mă aflu în proximitatea Marthei Bibescu sau a Annei de Noailles și, de ce nu, să văd părul lung și blond al Veronicăi Micle, împletit într-un coc complicat, undeva pe strada Mercur.

M-aș întoarce și pentru bijuteriile Cartier sau pentru casele de parfumuri Houbigant din Paris (cred că parfumul „Mon Boudoir”, al reginei, era cu adevărat sofisticat) și aș fi ales să îmi comand rochii la Charles Worth, Paul Poiret, John Redfern sau Jean Patou. Dar m-aș întoarce și pentru maiestatea cailor, pentru frumusețea ceștilor în care îți bei cafeaua, pentru ca să îmi înghesui bustul într-un corset, să am rochie lungă (cu pliuri verticale!), cu crinolină și mănuși subțiri de dantelă, să am un șirag de perle strânse la baza gâtului și o coafură cu împletituri, ca o camee imperială.

Și pentru scrisori m-aș întoarce! Parfumate, ținute strânse cu o fundiță de dantelă, caligrafiate în negru și strânse îndelung la piept. Deși, cu cât mai multe scrisori, cu atât mai multe despărțiri, de fapt. Însă ador scrisorile și uneori nu e rău să ți se facă dor. Și mi-ar fi plăcut, firește, să trăiesc o iubire mare în timpurile acelea, cum nu i-a mai fost dat să vadă boemei bucureștene, cu împăcări și despărțiri și toată recuzita sentimentală a epocii, să mănânc marrons glacés cu șapte franci la Capșa, să văd bătăile cu flori de la șosea, să-l ascult pe Zavaidoc cântând la „Bufet” Maria neichii, Marie… Da, m-aș întoarce la 1900… și-aș rămâne acolo!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral