Scrisoarea I. Tinerețe fără bătrânețe

Roxana Patraș Publicat la: 04-10-2016

Dragă Diana,

Din păcate, n-am reușit să le dăm gândurilor noastre forma elegantă a scrisului de mână. Și nici nu vom reuși vreodată. Chiar îmi pare rău că, deși ne-am propus în câteva rânduri să facem un experiment epistolar, prietenia noastră n-a putut lăsa urme de cerneală. Avem o relație de impact direct, încât s-ar putea zice că am descoperit (by default și în absența lui Goethe) ecuația afinităților elective. După durata conversațiilor la telefon și frecvența întâlnirilor, rezultă că ne înțelegem perfect, iar această înțelegere fără rest întreține iluzia confortabilă a suprapunerilor perfecte: facem aceleași gesturi, avem aceleași reacții, căutăm aceleași lucruri. Suntem totuna, legate într-un dans misterios, așa, ca într-o schiță rămasă de la Dante Gabriel Rossetti. Care-i arhetipul și care-i avatarul? Care-i Ideea și care-i simulacrul? O fi având asta vreo importanță?

Gândește-te însă cât de puțin loc a rămas pentru neînțelegeri, imprecizie și – o, vai! – imaginație. Prețul acestei familiarități e însăși captivitatea în clișeul repetat până la epuizarea chestiunilor concrete, până la dematerializare. E o epuizare ce ne face bine amândurora, și celei ce povestește, și celei ce ascultă. Prin urmare, amândouă am tratat tentativele de reflectare, de îndepărtare, de temporizare și de așteptare ca pe o contrafacere. Să scriem cu cerneală ar fi însemnat să depunem un efort în sensul contrar, al rematerializării gândului, al recompunerii individualității, al separării. Cerneală risipită, materie risipită. Capitulare în fața urâcioasei melancolii care, ca o apă dură, ar fi putut roade pereții prezentului nostru comun, făcându-l să se surpe în sine. Să fi vrut să ne scriem cu „cerneala melancoliei”, și tot n-am fi reușit. Melancolia nu se poate trăi, consuma și reprezenta în comunitate. Melancolicul își scrie numai lui însuși. Îți aduci aminte cum își scria Bengt scrisori în romanul Urme de pași sub apă, care a devenit o referință „clasică” datorită lui Costică Acosmei?

Dintr-o cu totul altă perspectivă, m-a fascinat dintotdeauna nevoia ta de a-ți transpune sufletul în cuvinte, de a căuta cuvântul cel mai potrivit stării interioare, apoi de a-l „planta” în ceilalți. Sinceritatea brută și lipsa de suspiciune ți-au adus mulți devoți! Practic, te hrănești din adorația lor. Cine-ți primește cuvântul și te îngână devine o imagine întrupată a sufletului tău, un avatar, o figură a abisului pe care-l porți în tine. Impuls exhibiționist? Exces de energie? Desigur! Dar și ceva cu mult mai complex, care pornește din deprimarea combătută printr-o neîncetată mobilitate: migrație, multitasking, hiperconectivitate digitală. Până când nu pui mâna pe telefon, până când nu-ți postezi pozele, până când nu-ți proiectezi viața în lumea virtuală, nu poți simți pe deplin realitatea propriei tale vieți. Ea pare viața altcuiva. Or, tocmai acest du-te-vino îți dă senzația că intensitatea realității poate fi negociată. Tu știi că, în fond, materia e pură inerție, ceva ce poți lăsa în urmă, ca o haină grea, când ai trecut deja la următorul pas.

Iată, chiar acum m-ai sunat ca să-mi povestești ceva. Faci abuz de cuvinte, reiei șirul, îl transformi într-un fel de mantră. Pare că rezolvarea problemei ține de repetiția însăși. Îmi relatezi totul dintr-o poziție amorală, dar trădându-ți în același timp setea de a-ți valida existența prin expunerea permanentă la amăgirea și abuzul circumstanțelor. Da, corpul tău este acela care a primit rana. Da, în picioarele tale s-a instalat amorțeala perplexității. Da, mintea ta este aceea care nu face față la tăvălugul determinismelor. Tu însăți (și nu alta) ai fost în mijlocul faptelor. Dar, în ciuda stilului tău dezabuzat, am impresia că, dându-te peste cap și uitând tot, reușești mereu să te întorci la izvorul tinereții tale. Iată de ce nu vei putea ieși din schemele unei conștiințe paradisiace și vei rămâne captivă iluziilor! Și-apoi, arată-mi-l și mie pe muritorul de rând care te-a putut răpi din grădina propriilor tale fantasme!

Din nefericire, aici, pe pământ, vei fi victima escrocheriilor materiei, care, finalmente, îți va juca festa unei tinereți fără bătrânețe, dar nu și a unei vieți fără de moarte. Trebuie să recunosc că reprezentarea unei tinereți învecinate cu moartea, a unei condiții din care nu poți ieși gradat, indiferent câți ani s-ar adăuga la vârsta biologică, mi s-a părut cutremurătoare. Anatole France, care urmărește fiziologia vârstelor cu o privire de estet, nu putea pricepe modificările materiei decât prin schema unei morfologii invers gradate. În Grădina lui Epicur, el spunea că, dacă ar fi putut crea omul, l-ar fi făcut nu după asemănarea maimuțelor mari, care-și depășesc potențialul maxim de frumusețe încă din prima fază a dezvoltării lor, ci după imaginea insectelor. Și asta pentru că, după ce și-au trăit tinerețea ca omizile ocupate cu muncile dezgustătoare necesare pentru obținerea hranei, insectele se transformă la bătrânețe în fluturi.

Ție am vrut să-ți închin, așadar, imaginea acestei noi umanități, care, eliberată de lestul experienței, așteaptă capătul vieții ca să-și consume pasiunea. Care, trăindu-și tinerețea abia la finalul reprezentației, nu are nici o altă ieșire decât iubirea și frumusețea.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral