Despre pericolul decuplării transatlantice

Lucian Dîrdală Publicat la: 04-10-2016

Tema scindării Alianței Nord-Atlantice are o istorie intelectuală îndelungată și interesantă, dar nu poate fi abordată aici. Practic, începând din anii ’60, nu a existat vreun deceniu în care ea să nu fi fost reluată, în tipare mereu noi, mereu interesante și mereu contrazise de mersul ulterior al evenimentelor. Acum, pe fondul încercărilor stângace ale liderilor UE de a da mai multă consistență politicii de securitate și apărare comună, ea revine în atenție, cu atât mai mult cu cât agresiunea rusă în Ucraina pare să îndrepte continentul către ceva asemănător vechiului Război Rece.

 

Evident că analiștii relațiilor internaționale nu pot rămâne indiferenți la mesajele taberei lui Donald Trump, în campania electorală din SUA. Cu bine-cunoscuta sa lipsă de tact, candidatul republican a emis câteva idei ce ar trebui să ne îngrijoreze, printre care și aceea că aplicarea articolului 5 din Tratatul de la Washington – clauza apărării colective – ar putea fi selectivă, în funcție de modul în care statul care solicită ajutor s-a achitat de obligațiile de membru. Ne putem imagina emoția cu care noi, europenii, am privi cursa americană dacă în locul lui Trump ar fi un candidat cu mai multe șanse de victorie – un om agreabil, serios, ponderat, capabil să insereze mai bine acest punct într-un mesaj complex, care să includă și ordinea economică internațională. Un candidat căruia i s-ar alătura pe scenă fără probleme numeroșii cercetători și lideri de opinie care apreciază că SUA consumă prea multe resurse cu apărarea Europei, că europenii pot și trebuie să se descurce singuri. Faptul că un asemenea candidat nu a apărut acum – i-ar fi fost greu probabil să câștige nominalizarea propriului partid – nu ne scutește de griji pentru 2020.

Între timp, însă, mulți observatori politici europeni apreciază că antiamericanismul stângii vest-europene, combinat cu vechile frustrări ale neogaulliștilor francezi și cu fanteziile ruse ale liderilor industriei germane, ar constitui adevăratul cocktail exploziv. Nu merită să insistăm aici asupra tezei urmăririi deliberate a decuplării de SUA, pentru că în acest caz ar fi greu de explicat de ce tocmai aceste forțe au tolerat extinderea NATO și UE către est, primind noi membri despre care se știa că sunt proamericani și că se tem de Rusia, precum și inițiativa Parteneriatului Estic, un proiect care nu avea cum să nu supere Rusia. Mai ales atunci când este pigmentată de elemente conspiraționiste, teza se dovedește foarte fragilă.

Aceasta nu înseamnă însă că forțele politice și societale menționate mai sus ar susține revigorarea Alianței. Cel mai probabil, starea de lucruri anterioară crizei ucrainene le părea satisfăcătoare, pentru că de sub umbrela de securitate americană se puteau face afaceri profitabile pe piața rusă, iar cetățenilor vest-europeni nu trebuia să li se reamintească prea des imperativul solidarității cu polonezii, românii sau balticii amenințați. Sancțiunile, tensionarea atmosferei în Europa de Est și repoziționarea NATO într-un dispozitiv mai avansat au fost fără îndoială vești proaste. Dar este extrem de bizară ideea că exact în acest moment li s-ar putea vinde vest-europenilor (eventual, prin manipulare și omisiune) proiectul decuplării de SUA, o evoluție ce ar conduce la majorarea propriilor cheltuieli militare. Nici măcar discursul standard al cooperării europene pe teme de securitate și apărare nu ar putea ascunde această realitate.

Izolaționismul, ostilitatea față de angajamentele internaționale, lipsa de solidaritate cu partenerii s-au acutizat pe fondul crizelor suprapuse cu care s-a confruntat Europa. Forțele eurosceptice, adesea problematice din punct de vedere democratic, sunt încurajate și uneori sprijinite de Moscova. Establishment-ul tradițional, cât de cât atașat cooperării transatlantice, se află sub presiunea încrucișată a noilor modele de alegător occidental: adepții lui Corbyn, ai doamnei Marine Le Pen, ai Alternativei pentru Germania (acestea sunt cele mai relevante exemple). Ascensiunea lor ar justifica fără îndoială relansarea discuțiilor despre riscul ca Europa să fie cea care produce decuplarea. Acum, însă, ar trebui să admitem că legătura transatlantică este defectuoasă, dar cei mai mulți dintre noi nu susțin ruptura. E puțin probabil să apară victorii electorale majore ale partizanilor decuplării pe malul estic al Atlanticului. Să sperăm că nici pe celălalt țărm.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral