Lumea dintre lumi

Teodora Manea Publicat la: 04-10-2016

Tata s-a întors acasă cu doi frați mai mari. Cel puțin așa am înțeles de la mama, care a venit să ne strige de pe deal, unde pășteam caprele. Eu nu-i mai recunoșteam, plecaseră acum cinci ani, când eu abia mergeam în picioare. Am alergat toți să-i vedem. Aveau haine frumoase și miroseau altfel. „Am venit să vă iau cu mine în Germania. Gata, acum putem fi toți împreună!”, a spus tata fericit.

 

Mama lăcrima de bucurie, ceilalți frați și surorile țopăiau în jur. Câinele se bucura și el, fără să știe de ce. Nu știa că va rămâne singur acolo și va muri de tristețe la poartă, așteptând să ne întoarcem. Ne-a povestit fiul unui vecin care ne aducea din când în când brânză de acasă, din sat…

Seara, mama ne-a făcut supă de iaurt la toți. Eram iar nouă în jurul mesei. Dimineața, ne-am urcat în mașină și pentru prima dată am văzut cum dealurile alergau și caprele alergau înapoi, mai repede ca niciodată. Nu-mi puteam explica de ce totul aleargă în jurul meu, iar picioarele mele nici nu se mișcă. Aproape că mi s-a făcut rău. Apoi ne-au urcat în ceva mare și gălăgios, numit „tren”. De aici nu mai știu, doar îmi amintesc o casă mare, care nu era între dealuri, doar cu străzi de jur-împrejur. Străzile erau altfel. Nu erau albe și pietroase, ci negre și lucioase ca șerpii. Voiam să mă întorc acasă, să alerg pe dealuri cu copiii din sat, dar asta era ceea ce mama așteptase ani și ani. Acum eram toți împreună, în Germania. Uram Germania. Vecinele se uitau curioase la noi când ieșeam din casă și șușoteau. Singurul lucru de care-mi amintesc cu plăcere din acei ani este cofetăria de peste drum, unde tata ne trimitea să ne luăm înghețată. Nu mai văzusem înghețată până atunci.

Îmi era dor de capre, de câine, de dealuri și flori, de liniștea și stelele nopții și, cumva, de mama. Se schimbase tare, deși nu spunea nimic. Înainte era obosită, dar parcă mai plină de viață și de culoare. Acum stătea doar în casă, nu cunoștea pe nimeni, nu înțelegea limba. Tata cumpăra tot ce ne trebuia. Ea spăla, făcea curat, ne pregătea mâncarea, iar seara croșeta margini de dantelă la basmale sau ne făcea șosete și târlici. Se întrista că mâncarea nu avea același gust, dar nu spunea nimic. Noi eram lumea ei. După ce am plecat la școli, la facultate, apoi la familiile noastre, cred că singurătatea ei a fost și mai mare. Germania venise pentru ea prea târziu. Inima ei a rămas acolo, pe dealurile de lângă Silopi.

Ar fi vrut să se întoarcă după ce casa i s-a golit de toți cei șapte copii, dar s-a îmbolnăvit. Acum, tata este singur și s-a întors în Turcia. Stă la un văr în Istanbul, dar nici acolo nu e prea fericit. Nu mai înțelege rostul lumii.

*

Prietena mea strângea în pumni basmalele cu colțunași croșetați de mama ei. Ca și mine, naviga între culturi, între limbi și lumi. Studiile ei de pedagogie socială din Germania nu-i foloseau în Marea Britanie. Se recalificase ca profesor și a lucrat o vreme aici, dar nu cu mari satisfacții. Într-o zi, mi-a spus că vrea să se întoarcă în Germania, de dorul fraților și surorilor și din dorința de a lucra iar în domeniul social. Mă gândeam că ăsta este blestemul celor dezrădăcinați: de a rătăci, de a căuta un rost care să înlocuiască lumea pierdută. O lume care a alunecat printre lumi, care nu mai trăiește decât în tine. Nu știa exact când s-a născut, pentru că în sat copiii nu erau înregistrați. Când i-au făcut acte pentru Germania, mama a spus că o numise Trandafir-de-Primăvară, pentru că se născuse odată cu primii trandafiri.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral