New York versus… Ardud

Adina Scutelnicu Publicat la: 04-10-2016

Am ajuns la Ardud într-o splendidă seară de vară indiană, după o călătorie prozaică, de 12 ore de la Iași și o înnăditură de încă jumătate de oră de la Satu Mare. Mărturisesc că n-am fost foarte impresionată nici de arhitectura ardudeană, nici de relieful neted ca fața lui Platon Kuzmici Kovaliov de pe strada Sadovaia. E un fel de târgușor care, cu mare gomoșenie, se intitulează oraș. Aveam să descopăr însă, a nu știu câta oară, că omul sfințește locul și că Ardudul nu e o invenție administrativă ceaușistă, că are o istorie atestată de 800 de ani, cu indicii de existență înfipte mult mai adânc în istorie, până în vremea dacilor. Am ajuns în acest loc despre care nu am auzit vreodată la invitația Dorotheei Fleiss, o artistă germană de origine română. Îi știam de ceva vreme proiectele artistice (care au ca obiect principal schimburile culturale ale artiștilor contemporani din Est și Vest), dar am fost surprinsă de inedita opțiune – Ardud –, cu atât mai mult cu cât a fost precedată de proiecte similare ce s-au desfășurat la New York, Stuttgart, Valparaíso, Budapesta, Qinhuangdao, Paraza, ca să dau numai câteva exemple. New York versus… Ardud? „Ce-o fi asta, Dorothea?”, m-am gândit.

 

Am stat în New York mai mult decât în Ardud, dar spun cu toată sinceritatea că m-am simțit mult mai bine în orășelul molcom ce are în curtea primăriei un bananier. Am redescoperit aici realitatea termenilor bun-simț și ospitalitate.

 

800 de ani de istorie

Cetatea Ardud, rezidența taberei de artă contemporană DFEWADorothea Fleiss & East-West Artist, a fost atestată documentar la începutul secolului al XIII-lea, mai exact, în anul 1215, când ocupa centrul domeniului regal Codru. A devenit apoi, pentru vreo două sute de ani, un comitat de pădure ce deservea curțile regale. Ctitorul de drept al Cetății Ardud a fost însă Bartolomeu Drag, zis Drágfi, voievod al Transilvaniei în perioada 1493-1498, care descindea din stirpea voievodului maramureșean Dragoș. Drágfi a ridicat în 1487 la Ardud o cetate fortificată, un castrum sive fortalitium, cu formă rectangulară, preferată de nobili în secolele al XIV-lea și al XV-lea, cu câte un turn pe colțuri și un turn de poartă. Cetatea a rezistat parțial până în zilele noastre, deși a fost avariată serios în 1565, după un asediu de două luni al armatei otomane. În 2010 a început consolidarea ruinelor sudice, dar lipsa fondurilor a dus la o amânare sine die a lucrărilor de restaurare și consolidare a ceea ce a mai rămas din sit. Responsabilitatea lucrărilor i-a revenit primarului, un edil aflat la cel de-al patrulea mandat și despre care oamenii din partea locului au numai vorbe bune. Nu are banii necesari restaurării Cetății Ardud – emblema orașului –, dar primarul Ovidiu Marius Duma încearcă să repună Ardudul pe harta culturală internațională. Poate că cea mai bună inițiativă a fost găzduirea taberei de artă contemporană DFEWA 2016, la care au participat artiști din Italia, SUA, Polonia, Kurdistanul irakian, Germania, România și Ungaria. Lucrările realizate în perioada 9-17 septembrie 2016 au fost donate Primăriei Ardud, urmând să pună bazele unui muzeu local de artă contemporană.

 

„Furculisioane” și interacțiuni culturale

Datorită numeroaselor evenimente și programului încărcat, cele trei zile petrecute la Ardud mi s-au părut cel puțin șase. În autogara din Satu Mare m-a așteptat Tică, un participant foarte activ al vieții publice ardudene. Este șoferul primăriei, funcționar în aceeași instituție, șofer pe autobuzul elevilor, șofer pe mașina de pompieri și el însuși pompier. M-a dus direct la căsuța de vacanță a primarului, unde urma să luăm masa. Am ajuns prima, artiștii urmând să fie aduși de același Tică în livada copleșită de liniște. Ovidiu Marius Duma mi-a povestit că este absolvent al Institutului Agronomic ieșean și că a rămas conectat într-un fel special cu orașul studenției sale. Mi-a prezentat-o pe cea care mi-a rămas în suflet simplu, Babika, o voluntară care s-a ocupat încă de la primele ediții ale taberelor de bucatele artiștilor și una dintre cele mai îndrăgite membre ale proiectului. Rezidenții DFEWA 2016 au fost, ca în orice tabără internațională de creație, pestriți și veseli. Vorbeau învălmășit în engleză, română, maghiară, kurdă, dar singura derutată am fost eu, firește, ca nou-venită. Dorothea Fleiss, de pildă, a fost ca peștele în apă, fiindcă, pe lângă română, engleză, germană, maghiară, franceză, spaniolă și italiană, a găsit de cuviință să învețe și chineza. Însă, în jumătate de oră, am recuperat decalajul față de echipă. Și pe cel cronologic (am ajuns în ultimele trei zile, pe când ei erau deja acolo de două săptămâni), și pe cel lingvistic. Am folosit „furculisioanele” din orice limbă în care credeam că mă pot face înțeleasă și, cumva, „fripturisioanele” primite ca răspuns au spulberat orice neînțelegere. Am râs mult, dar am și plâns. Nu mă credeam în stare, dar am făcut-o.

 

Un tricou-conexiune: DFEWA internațional

Am plâns când am văzut making-of-ul instalației intitulate Some day I was a child, dedicată de artistul din Kurdistan Hama Hashim victimelor din Sinjar ale așa-zisului Stat Islamic. Imaginile unor soldați triști, care făceau moriști din hârtie colorată, reprezentând cele 3 500 de victime ale ISIS, într-o încăpere austeră, care nu avea nici măcar un scaun, m-au făcut să plâng instantaneu. Am râs însă din tot sufletul la happeningul spontan al excepționalei pictorițe Vioara Bara, care și-a aruncat una dintre lucrări din turnul vechi de 800 de ani al Ardudului. M-am întristat din nou când am văzut lucrările lui Narmin Mustafa Awez, lector la Universitatea din Sulaimani, tot din Kurdistanul irakian, o frumusețe de fată și o artistă extrem de sensibilă. Am râs din nou cu italianca Sarah Bowyer – mereu cu o țigară meșterită de ea între dinți – de la Art Way Gallery din Treviso și cu partenerul ei de lucrare la patru mâini, polonezul Michael Liska, proprietarul Art Gallery MI, cu americanca Coral Woodbury și cu unguroaica Katalin Bereczki-Kossak, de la Muzeul de Arte Frumoase din Budapesta. Mi-a stat inima când l-am „ajutat” pe Șerban Roșca, muzeograf în Oradea, să-și găurească una dintre lucrările pe care urma să le expună și am stat la lungi povești cu Horea T. Sălăgean, despre cum va evolua relația artiștilor cu publicul. Fotograful Bernard Naghi, de la Argentique by Bernard, este cel care va lucra la albumele foto ale DFEWA 2016, dar și cel care a captat în imagini întreaga poveste a rezidenței de anul acesta de la Ardud. Dorothea Fleiss este nu doar un artist extraordinar, ci și cel mai atent organizator pe care l-am văzut vreodată. A fost ultima la culcare și prima care se trezea dimineața, dar și cea mai atentă în privința nevoilor celorlalți. În 1990, Dorothea și Tiberiu Fleiss au pus bazele rezidențelor DFEWA cu intenția creării unei platforme ce are ca scop schimburile culturale dintre artiștii din toată lumea. De-a lungul timpului, au beneficiat de inițiativa soților Fleiss peste 1 000 de artiști din 48 de țări ale lumii. Din 1990, în județul Satu Mare s-au desfășurat mai bine de 20 de proiecte de colaborare cu Muzeul Județean și Muzeul de Artă, cărora familia Fleiss le-a donat numeroase lucrări de artă contemporană. Expoziția de anul acesta de la Muzeul Județean de Artă din Satu Mare, care a avut loc pe 15 septembrie, a mai inclus lucrări aparținând lui Aurelian Busuioc, Virginiei Piscoran și Andreei Tămășan. Punctul terminus al acestei frumoase povești a fost expoziția din Cetatea Ardudului, care a avut vernisajul vineri, 16 septembrie 2016, și unde au fost prezentate publicului lucrările realizate în tabără. Picturile au fost donate Primăriei Ardud în scopul înființării unui muzeu de artă contemporană.

Două zile după ce m-am întors acasă, nu m-am putut despărți de tricoul inscripționat „DFEWA 2016”. Am avut senzația că, purtându-l, păstrez conexiunea cu Ardudul și cu oamenii extraordinari pe care i-am cunoscut acolo.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe