Marea Britanie – a doua supraputere în sport

Dan Pavel Publicat la: 04-10-2016

Ilie Năstase și Ion Țiriac au criticat în această vară toate guvernele postcomuniste (inclusiv cel condus de Cioloș), pentru că au îngropat sportul românesc. Exemplele și argumentele lor sunt incontestabile. Cei doi au insistat asupra faptului că degradarea sportului este corelată cu degradarea socială și a stării de sănătate. În spirit tocquevillian, corelația poate fi extinsă și atunci când ne referim la starea morală și intelectuală a națiunii, care este în decădere, fără a fi fost vreodată în ascensiune. Iar dacă asociem acestor planuri declinul demografic al națiunii, care a fost la un moment dat în creștere, avem tabloul complet al unei națiuni în criză.

 

Mulți au deplâns Marea Britanie pentru hotărârea democratică – anticipată de mulți ani și exprimată printr-un referendum valid – de a ieși din Uniunea Europeană. Mai bine ar fi deplâns UE, a cărei incapacitate de a promova binele comunitar european provoacă în mod periodic nemulțumiri. Și nu numai în spațiul britanic. Or, spre deosebire de alte națiuni europene, cea britanică este într-o vibrantă și dinamică transformare, pe toate planurile. Iar sportul britanic este un indicator al stării de sănătate și al stării morale și intelectuale a națiunii britanice.

Cea mai mare surpriză a Jocurilor Olimpice 2016 de la Rio de Janeiro a fost situarea Marii Britanii pe locul al doilea în clasamentul pe medalii. În prima săptămână, locul al doilea a fost disputat între două supraputeri sportive: SUA și China. Dar, până la urmă, Marea Britanie a întrecut China. Ca să fiu bine înțeles – și mai ales pentru că la noi toată lumea se pricepe la fotbal, sport și politică –, reamintesc performanța dezastruoasă a României la ultimele Jocuri Olimpice. Sportul merge aiurea în țara noastră pentru că (aproape) totul merge așa. Incapacitatea guvernelor noastre de a construi ceva durabil, în interes public (de la sistemul sanitar și cel educațional la infrastructură și agricultură) este dublată de incapacitatea societății civile de a-și apăra interesele, iar asta se vede și în sport.

La britanici, sportul este o chestiune atât comunitară, cât și guvernamentală. Acest lucru a devenit evident atunci când britanicii și-au depus candidatura pentru organizarea Jocurilor Olimpice din 2012. Atunci și-au dat seama că au rămas în urmă la nenumărate discipline sportive. Ca să obțină rezultate bune, au investit și încurajat dezvoltarea sporturilor pe o perioadă lungă, a cărei scadență nu putea fi rapidă. Rezultatele s-au văzut abia în 2016. Nu a existat o rețetă a succesului, ci doar un interes comun al sferei guvernamentale și neguvernamentale, inclusiv a mediilor de afaceri, care au avut ca puncte de convergență încurajarea dezvoltării unor nenumărate discipline, chiar și acolo unde nu exista o tradiție.

Britanicii sunt printre marii inventatori ai sporturilor moderne. Mai important însă decât orice este spiritul de fairplay. Un exemplu relevant: când echipa locală de fotbal (să zicem Liverpool) este condusă acasă (să zicem cu 0-5), galeria cântă entuziasmată (să zicem You’ll never walk alone). De fapt, asta înseamnă să fii suporter: să sprijini (to support) echipa la bine și mai ales la rău. Când echipele noastre de fotbal, cele locale sau cea națională, sunt conduse acasă, galeriile își înjură favoriții, îi huiduie, îi scuipă. La fel este și cu spiritul de fairplay în societatea noastră de cârcotași și resentimentari.

Urmăresc Premier League de mulți ani. Echipele englezești (și cele britanice) de fotbal din toate ligile sunt reprezentative pentru spiritul comunitar. Dacă vrei să ajuți bătrânii, persoanele cu handicap ori săracii sau să susții alte cauze, cum ar fi cele legate de dezastrele din nu știu ce parte a lumii, ai mari șanse de reușită dacă mobilizezi echipele locale de fotbal, iar în particular vedetele.

Marea Britanie a devenit a doua supraputere în sportul mondial „pentru că are cu ce”, ca să folosesc o expresie neacademică. Nu prea seamănă cu o națiune în criză, după cum am afirmă lamentările unora, ci mai degrabă cu o națiune dinamică, aflată în căutarea identității, gata de gesturi dramatice, controversate, pentru a promova binele public. Civilizația se poate naște fie prin inovație internă, fie prin imitație. Dacă noi nu suntem deocamdată capabili de inovație internă, măcar să îi imităm pe alții: la infrastructură, spiritul comunitar, îngrijirea sănătății și – de ce nu? – la sport.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral