Mondenitățile și vremurile

Lavinia Maria Pruteanu Publicat la: 04-10-2016

Foarte, foarte rar sunt interesată de showbiz. Revistelor și site-urilor de știri mondene le dau ignore dintr-o obișnuință deja solidificată, mai ales că multe dintre ele sunt și foarte prost scrise. Viața mea e atât de plină cu bune și cu rele, încât dramele sau fanteziile produse de decolteul ori idila vremelnicelor dive sau a Don Juan-ilor de toate spețele nu mă prea înfioară. Totuși, un drăcușor neastâmpărat insistă câteodată să mă smulgă din blazare.

 

Mă apuc deci, cu stângăcia proprie retrogradului hotărât să se emancipeze, să descopăr pe ce lume trăiesc cu adevărat. Navigând printre stele verzi și roșii ce pâlpâie compulsiv, printre bombe ce explodează mai mult sau mai puțin sexy, dar obligatoriu din categoria „șoc și groază”, crunta realitate mi se dezvăluie. „Brangelina” e istorie, playboy-ul africano-europeano-american Boureanu e campion la violența domestică (sălbatică, aș zice, dacă e să mă întrebați), Dana Nălbaru accesează homeschooling-ul ca alternativă de educație pentru progenitură. E greu de ingurgitat oricare dintre știri!

Angelina Jolie și Brad Pitt divorțează pentru că nu se pun de acord asupra educației copiilor lor. Acei copii cu origini și moștenire genetică diferite, cu start în viață diferit și mai ales având parte de o dezvoltare diferită, dată de celebritatea părinților. Boureanu, cu toată alonja lui internațională, se lasă condus de rudimentarul principiu „eu te-am făcut, eu te omor” în statutul său de tată. Nălbaru, în metamorfozarea ei de la tânăra rebelă și tatuată la cea de soție și mamă de profesie, identifică unele aspecte negative ale sistemului românesc de educație în masă, ignorându-le pe cele pozitive.

E limpede că multe dintre definițiile devenite clasice în domeniul educației sunt depășite. Aș fi fost tentată să înșirui aici abordările vechi în comparație cu cele postmoderniste. Să scriu, de pildă, despre educația centrată pe apreciere și succes, cu accent pe experiența personală a celui educat și a formatorului, pe strategiile de învingător și pe relația de parteneriat educațional.

M-am oprit însă din câteva motive complementare. În perioada aceasta s-a întâmplat să mă întâlnesc cu părinți de copii școlari de toate vârstele, cu profesori din toate categoriile de învățământ și, bineînțeles, cu copii. La întrebările de sezon „Cum e la școală?”, „Ce îți place cel mai mult?”, „Te bucuri că începi activitatea?” și alte variațiuni în jurul temei, am primit tot felul de răspunsuri. Școlarii de vârstă mică sunt entuziasmați, se simt importanți că se diferențiază de cei de la grădiniță. Elevii de gimnaziu sunt mai temperați, constată că li s-a schimbat profu’ cel tânăr de geografie cu o profesoară „bătrână”, de vreo 40 de ani. Liceenii nu prea au avut timp să-și dea seama dacă a început școala, pentru că au avut treburi mai importante; nici orarul nu s-a definitivat, dar e bine că gașca a cam rămas aceeași. O categorie aparte de trăiri o au copiii din primul an al fiecărui ciclu, respectiv clasa I, clasa a-V-a și clasa a-IX-a. E frenezia sau angoasa unui nou început, adaptarea la un alt grup, uneori total necunoscut, la solicitări diferite de cele de până acum.

În tabăra părinților, sentimentele sunt la fel de amestecate. Unii răsuflă ușurați că au copiii activitate și nu-i mai bat la cap. Alții sunt anxioși de-a dreptul în legătură cu orice detaliu, de la ținută până la rechizite și programul de masă. În altă categorie intră cei îngroziți de examenele care se anunță, de nivelul de pregătire al odraslelor, dar și al profesorilor. Ei spun uneori că tinerii sunt terorizați cu tot felul de teme gigantice sau cu materii care nu își au sensul; alteori, afli cât de loaze sunt mititeii sau cât de absurzi sunt profesorii. E anotimpul preferat al clișeelor de tipul: „he-he, nu se mai face școală ca pe vremea noastră”, „noi am ieșit oameni din școală, nu ca aiuriții ăștia”, „noi am avut profesori adevărați, impuneau respect, nu erau caricaturile de acum” etc. etc.

Profesorii au și ei discursurile lor. Copiii sunt foarte slab pregătiți, needucați acasă, obraznici, impertinenți, plini de drepturi și lipsiți de obligații sau responsabilități. În privința părinților, majoritatea sunt dezinteresați, sistemul este unul haotic, absurd, plin de birocrație și mai ales precar finanțat, iar meritocrația este înlocuită de plutocrație și/sau nepotism.

Acestea sunt ideile și discursurile aflate la nivel superficial, subiect de small talk la o cafea. Dar în profunzime ce se ascunde? Poate fragilitatea psihică și incapacitatea unor adulți de a-și gestiona relația de cuplu și cea cu propriii copii. Poate carențele majore ale unui sistem de învățământ cu multe calități, dar și cu marele defect de a nu învăța și de a nu pregăti copiii pentru viața reală cu care se vor confrunta la maturitate. Poate că trăim într-o societate atipică, confuză, lipsită de o ierarhie autentică a valorilor.

Cred că fac bine atunci când evit revistele cu știri mondene!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral