Amintirile deghizate ale lui Nicolae Manolescu

Radu Vancu Publicat la: 04-10-2016

Nicolae Manolescu, Întâlniri cu Ceaușescu (II), blogurile Adevărul, http://adevarul.ro/news/societate/Intalniri-ceausescu-ii-1_57c99c215ab6550cb84fd33e/index.html

 

Într-un text ce relatează ultima dintre cele trei întâlniri ale sale cu Nicolae Ceaușescu, și anume cea din anul 1981, petrecută (ca și precedentele) în contextul unei întrevederi acordate de fostul președinte unei delegații a Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu își amintește astfel conținutul intervenției proprii: „Așa se face că am vorbit toți: Ioan Alexandru, despre centenarul Goga, nesărbătorit după părerea lui cum s-ar fi cuvenit; Mircea Iorgulescu, despre puțina calitate culturală și puțina cantitate a televiziunii naționale; eu însumi, despre inutilitatea de a mări salariile minerilor, fapt tocmai întâmplat pe când mă aflasem la Tescani, sat mineresc, în condițiile în care nu există în majoritatea satelor decât cârciumă, nici urmă de casă de cultură sau cinematograf, iar la televizor bieții oameni văd ce v-a spus Iorgulescu, așa că rezultatul va fi că vor fi siliți să bea mai mult. Nu ne-am prea ales vorbele. Nici nu te puteai aștepta ca Dinescu să vorbească la fel ca Stancu la întâlnirea din 1971. Iar eu nu mai aveam vârsta la care să-mi țin gura”.

Din felul în care relatează, e cât se poate de limpede că domnul Manolescu găsește curajoasă propria intervenție, în cuprinsul căreia, așa cum cu o nu prea camuflată autoadmirație spune, nu și-a ținut gura și nici nu și-a prea ales vorbele. Am citit de două ori pasajul; mărturisesc că n-am înțeles ce justifică această autoadmirație; dimpotrivă, mi se pare lipsit de decență (și sunt delicat spunând aceasta) să critici mărirea salarială a unor oameni care munceau în condiții infernale doar pentru că ei se făceau vinovați, în ochii lui Nicolae Manolescu cel din 1981 (dar reconfirmat în admirație de Nicolae Manolescu cel din 2016), de a nu fi avut în satul lor casă de cultură și cinematograf. Am găsit logica aceasta și șchioapă, și cinică; și mi-am spus că, dacă domnul Manolescu a spus într-adevăr acest lucru în fața lui Nicolae Ceaușescu, rău a făcut; iar dacă și-l mai și amintește cu mândrie, face de două ori rău. Și am sperat, de dragul vechiului Nicolae Manolescu, pentru care admirația mea e încă intactă, că memoria acestui nou Nicolae Manolescu (diferit de cel vechi, până la a nu mai avea nimic în comun) e deficitară și infidelă.

Mai riguros și mai sursolog decât mine, Mihai Iovănel nu s-a mulțumit cu jocul acestor „dacă” și s-a dus la sursă, adică la documentele din Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, așa cum au fost ele reproduse în cartea lui Marin Radu Mocanu, Cenzura a murit, trăiască cenzorii (Europress, 2008). Aici e de găsit stenograma respectivei întâlniri din 1981 dintre Nicolae Ceaușescu și delegația USR. Ei bine, documentul de arhivă arată că am avut dreptate în bănuiala mea: memoria noului domn Manolescu e într-adevăr deficitară și infidelă – și încă în asemenea grad încât nimic din ce pretinde că a spus nu se regăsește în stenogramă. Avem de-a face, cu o formulă a lui Ovid S. Crohmălniceanu, cu amintiri deghizate. Nicolae Manolescu, din fericire, n-a spus nimic despre mineri, nici măcar un cuvințel (a făcut-o, în cadrul acelei întâlniri, Augustin Buzura, dar într-un cu totul alt sens). Din păcate, însă, tonul și stilistica intervenției proprii de atunci sunt întru totul lipsite de curajul și libertățile pe care și le arogă acum. Reproduc un fragment ilustrativ pentru incredibila slugărnicie a tonului, impregnat până la ultima literă de voința de a-l linguși pe Ceaușescu, de a-l felicita pentru instaurarea legalității (!), de a revărsa peste creștetul dictatorului comunist superlative de o generozitate enormă, întru totul neobișnuite pentru stilistica uzuală a textelor manolesciene: „De obicei, se leagă valoarea literară de libertatea acestei literaturi. Și eu, tovarășe secretar general, am să merg mai departe cu această valoare a literaturii, spunând că ea se leagă de legalitatea restaurată de 15 ani încoace, de când Domnia Voastră ați instaurat această legalitate, făcând să se cunoască operele unui popor prea adesea încercat și lipsit în istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai grandioasă legătură care se poate face între dezvoltare și literatură în acești 15 ani și acest cadru legal se face datorită și grație eforturilor Domniei Voastre. Poate că nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor afirmarea acestei legalități. Țin la această expresie, pentru că mi se pare că numai în acest cadru legal cultura se poate dezvolta firesc (…). Domnia Voastră ați instaurat legalitatea, dar ați lichidat și un anumit monopol care a existat până în anii ’50, și nu numai până atunci, și care tindea să împartă pe scriitori în două, cei care erau cu literatura și cei care erau împotriva partidului. Ceea ce aș numi eu «Politica Ceaușescu» a fost tocmai lichidarea acestor «drepturi» de obicei ale unor uzurpatori, a unora, foarte puțini, de a se erija ca adevărați iubitori de țară, a iubirii de partid. Aceștia, foarte puțini, uită că scriitorul adevărat, sau mai bine-zis, este scriitor adevărat cu condiția să fie un scriitor adevărat!”.

Chiar dacă primul impuls în fața acestui text descalificant e acela de a ricana, de a face ironii pe seama memoriei actuale a lui Nicolae Manolescu, autoeroizantă și falsificatoare, ironia în cauză e de tot amară. Stilistica fragmentului de mai sus, cât se poate de plauzibilă și de uzuală în contextul frazeologiei comuniste de circumstanță, e cât se poate de implauzibilă în contextul scrisului uzual al lui Nicolae Manolescu. Tocmai de aceea mă încearcă o tristețe enormă citind frazele anterioare: prin tot ce a făcut vreme de trei decenii, Nicolae Manolescu a salvat ceva din demnitatea noastră sub comunism. Faptul că un critic a putut traversa acel eon al dejecției și al imposturii curat și demn e o pagină prețioasă a istoriei demnității noastre. Firește că un discurs nefericit, chiar jalnic precum acesta, ținut în fața lui Ceaușescu, nu poate anula ceea ce au construit vreme de câteva decenii scrisul și atitudinea lui Nicolae Manolescu. Însă e trist că până și el a putut să coboare într-atât. În fond, e un episod care vorbește despre forța enormă, irezistibilă a dejecției făcută de sistem – atât de precis, atât de bine organizată, încât nimic și nimeni nu-i scăpa. Nici măcar Nicolae Manolescu.

În rezumat: dacă memoria falsificatoare și autoeroizantă îl pune în ridicol pe Nicolae Manolescu cel de acum, văd căderea de atunci, strict episodică, a lui Nicolae Manolescu cu o îngăduință amară. Nici măcar el n-a putut scăpa, e adevărat; dar tocmai aceasta ne arată mai bine ce a avut de înfruntat vreme de trei decenii. Și ce a reușit, de fapt, cu toate bătăliile pierdute pe parcurs, să înfrângă.

(Faptul că Nicolae Manolescu cel de azi a reușit să-l înfrângă pe Nicolae Manolescu cel de atunci – asta e, de asemenea, adevărat. Dar e cu totul altă discuție.)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral