Gödel. Escher. Bach. Mureșan

Cosmin Ciotloș Publicat la: 10-10-2016

Ion Mureșan, Poemul care nu poate fi înțeles, Editura Charmides, 2016

 

Ambiția de a înțelege poezia este, în sine, destul de didactică și, prin aceasta, inadecvată. E o evidență pe care, acceptând-o, nu mă grăbesc s-o condamn. În fond, ea jalonează întreaga istorie a literaturii și, îndărătnică fiind, a reușit să stimuleze în momente-cheie splendide exerciții de argumentare. Cum ar fi arătat imaginea lui Arghezi fără efortul lui Cioculescu de a o explica unui public (altminteri cultivat) pentru care Cuvintele potrivite rămâneau niște simple alăturări obscure? Numărându-se deci printre „muncile de jos” ale actului critic, această tradiție pedagogică face totuși parte din firescul bunei digestii intelectuale și spirituale.

 

Cu tot răul ei renume, interbelicii nu se fereau s-o practice. Amatori de logică, oameni cu educație clasică și, în genere, inși științifici, priveau rigoarea ca pe o datorie. Astăzi, o asemenea tactică de lectură pare cu desăvârșire uitată. În ruptul capului comentatorii nu s-ar mai coborî să lucreze cu un instrumentar învechit.

Recitesc, nu mai știu pentru a câta oară, Poemul care nu poate fi înțeles, reeditat de curând la Editura CharmidesUn volum, îmi vine să spun, straniu, chiar raportându-l strict la bibliografia autorului său. Mai impopular, desigur, decât Cartea de iarnă sau cartea Alcool (de unde provin cele mai cunoscute piese ale lui Ion Mureșan), dar totodată mai ermetic, mai cerebral, mai ponderos. E o diferență de substanță pe care cred că n-ar fi înțelept s-o ignorăm. Pretutindeni, o tensiune agnostică imposibil de revendicat din mai vechiul Izgonirea din poezie. De data aceasta, Mureșan pare confiscat de o luciditate neagră, de o neîncredere construită. Se pot, desigur, spune multe adevăruri analitice despre temperamentul și temperatura acestei cărți (până acum, cele mai pregnante diagnoze le aparțin, cred, lui Cornel Regman și lui Andrei Bodiu). Și totuși, nicăieri și nimic lămuritor despre miezul ei incandescent: poemul titular. Este el, dincolo de formula fericită, generatorul unei noi poetici? Ce e, în definitiv și la rece, cu acest Poem care nu poate fi înțeles?

Am sugerat în primul paragraf care cred că e cauza unei atare reticențe. Mi se pare că, acum mai mult decât în alte situații, ea decurge dintr-o pudoare exagerată a criticilor. Se vede cu ochiul liber, de pildă, că avem de-a face cu un scenariu voit neliniar. E un fapt. De ce să-l ocultăm? Mai întâi, descripția se împrăștie către teritorii de sens divergente. În definiția lui Ion Mureșan, Poemul… este, pe rând, „o piatră neagră și lucioasă/ din care brusc începe părul aspru/ a treizeci și trei de sălbăticiuni”, dar și „mlaștină verde ce se întinde în piața orașului –/ din trestiile ei latră moale, lingușitor o vulpe singuratică”, dar și „văgăuna din cer și norul de sânge ce mârâie în văgăuna din cer”, dar și „stolul de ciori ce se rotește cu voioșie în jurul frunții” și alte astfel de imagini de o diversitate parcă moștenită de la Voronca. Într-o primă instanță, așadar, Poemul… ar fi mai degrabă natură decât limbaj. O dihanie proteică aflată sub puterile (mărturisite chiar în primul vers) ale autorului ei. Est modus in rebus. Există o logică și în această dispunere. Cel puțin, până în punctul în care, nemulțumit de ea, Ion Mureșan ține s-o contrarieze, conferindu-i, câteva versuri mai jos, un atribut care schimbă dintr-odată tot: „Apoi blândele, prăfoasele arhive ale ospiciilor/ unde am cercetat semnele inventate de nebuni,/ unde am întocmit o mare istorie a lor,/ pe care scriind-o în chiar semnele acelea uscate/ nici eu vreodată nu am putut-o citi./ De aceea am introdus-o în poemul care/ nu poate fi înțeles”. Sesizați incongruența? Ceea ce știam până acum e anulat brutal, iar Poemul… devine cu totul altceva: un uriaș recipient textual în care-și găsesc loc hieroglifele marilor alienați. Să recapitulăm: după definiția receptă (singura accesibilă nouă), Poemul… ar fi: a) o sumă dezordonată de realități mutante și b) un incunabul indescifrabil. Ambele aflate în posesia simbolică a autorului lor (deopotrivă genetician și scrib). Deja „crampa mentală” s-a produs. Mureșan insistă să ne mai furnizeze una (a treia) când, în final, se ipostaziază mărunt, undeva în mijlocul unei cozi nesfârșite, printre pelerinii care așteaptă răbdători să poată vedea, la finele zilelor lor, „poemul care nu poate fi înțeles”. Avem deci și un c), în virtutea căruia a) și b) se volatilizează, iar ierarhia se modifică: creatorul devine contemplator. Monumentala carte a lui Hofstader, cu al cărui titlu m-am jucat în titlul cronicii mele, e singura în măsură să ofere un indiciu asupra complexității intelectuale a acestui poem.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral