Bluedorian, poezia

Alex Ciorogar Publicat la: 17-10-2016

Olga Ștefan, Saturn, zeul, Editura Charmides, 2016

Aflată, ca Livia Ștefan, la cel de-al doilea volum, autoarea tuturor ceasurilor (Editura Vinea, 2006) mizează în continuare, spre deosebire de colega ei care a virat spre un alt soi de autenticism, pe aceeași poezie confesiv-autobiografică. Odată cu noua apariție editorială (Saturn, zeul, Editura Charmides, 2016), apropierea de Khasis (și distanțarea de formula unui Komartin, de pildă) devine justificabilă nu doar pe baza unei politici editoriale extrem de aerisite, ci și pe cea a structurii temperamentale. Laitmotivul ratării, al cărui teribil reprezentant rămâne semnatarul artei scalpării, e credibil conjugat acum și la genul feminin.

Comparațiile cu alte proiecte similare (Oana Cătălina Ninu, Diana Giacăr, Andra Rotaru, Livia Roșca, Miruna Vlada, Domnica Drumea, Alina Purcaru, Alexandra Turcu, Rita Chirian ori Ana Donțu) nu sunt neglijabile, însă figura tutelară e, în cele din urmă, tot cea a Angelei Marinescu și a „problemelor personale”. Mai puțin acidă decât Novac ori Vlădăreanu, nota discordantă a textelor Olgăi Ștefan o constituie modul în care pateticul concurează cu patologicul în vederea producerii unor nesfârșite monologuri dramatice.

Paradoxal, în centrul universului nu se află subiectivitatea personală, ci, dimpotrivă, materialitatea lumii exterioare, astfel încât omul-manechin e redus, printr-o armată de metafore ale (non)corporalității, la propria-i suprafață. Departe de visceralitatea neoexpresioniștilor, poeta redă un corp fără organe: căptușit pe dinăuntru, trupul încorsetează o voce care nu aparține nici învelișului, nici mediului, nici epocii sale. Determinismul e, din păcate, sinonim cu implacabilitatea destinului uman, astfel încât atitudinea fatalistă, deși coerentă, reprezintă cea mai mare problemă a construcțiilor vizionare. Lamentațiile noir, construite pe ritmuri oculte sau ritualuri magice, bat apa în piuă în jurul câtorva traume și obsesii existențiale. Desuete la prima vedere, descântecele ori blestemele încorporate în textele Olgăi Ștefan capătă, la o lectură mai atentă, consistență unui voodoo indigen. Bitter, sensibilitatea sa înclină spre depresie ori victimizare: singurătatea se transformă într-o tragedie cotidian-soresciană în care pare a fi prinsă însăși soarta Omului.

Preponderent utilizată, tehnica mozaicului e migăloasă și duce, de cele mai multe ori, la miopie literară. Senzația că unele pasaje sunt redundante e la fel de vie cum era în urmă cu zece ani, când, pe bună dreptate, Valentin Derevlean scria, în raport cu volumul de debut, că poezia Olgăi Ștefan „creează impresia de fațadă, de mască plimbată de ici până colo” ori că poemele ei conțin „idei geniale sufocate de mult balast”. Într-adevăr, avem de-a face cu oda lucrurilor vechi și, în aceeași măsură, a lumilor de mult apuse. Olgăi îi aparțin, pentru a parafraza epigraful volumului, rochiile, nasturii de sidef, scaieții, mărgelele colorate, rădăcina de mătrăgună, rădăcina de orris, lemnul de tec, bandajele, sandalele albe, cămășuța de in, fusta din stambă, colierul de cuarț, cerceii cu delfini, pudra de talc, ciupercile pleurotus, mănușile de dantelă, lavanda, ierburile de leac, plasele cu sunătoare, buruienile, cioburile afumate, caprifoiul, țigările ude, moscul, osmanthusul, insectarele prăfuite, cerceii din aur, pietricelele din zirconium. Din fericire, infinitele enumerații se erijează în adevărate temple, de la înălțimea cărora își va putea cânta cele câteva superbe elegii.

Per ansamblu, lectura volumului îți lasă impresia vizionării unui film regizat de Burton cu un scenariu scris de Dostoievski. Înfățișat drept gest sepulcral, scrisul impune o definiție a poeziei ca soteriologie. Decadent, volumul pare atins de morbul romanelor victoriene, resurecția unei simbolistici a vanității nefiind surprinzătoare. Executată în vederea revizitării unor zone ruinate, deplasarea funcției poetice a limbajului e similară resemantizării lirice a neoruraliștilor, operație remarcabilă ce necesită nu doar talent, ci și curaj, gestul echivalând cu o timidă încercare de reînviorare a limbajului metaforic. Câteodată însă, tematicile par a fi, întocmai titlului unui poem, meaningless subjects.

Citită în registru mimetic, atmosfera macabră pare desprinsă din goticele lui E.A. Poe. Abandonând ipoteza influențelor, e clar că reușita cea mai mare a volumului e, întocmai ca la maestrul american, aceea de a instaura pe terenul literaturii autohtone un subgen al formei lirice: structura parabolică, subtextele mi(s)tice ori astrologice, scenariile escatologice cuplate cu dimensiunea distopică a imaginarului, umorul negru și violența – trăsăturile unei nișe a cărei singură reprezentantă e. Cel puțin deocamdată.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral