Frații Manakia. Jurnalul unei lungi priviri înapoi

Angelo Mitchievici Publicat la: 19-10-2016

Milton și Ianaki Manakia au fost primi cineaști ai Balcanilor la finele secolului XIX și începutul secolului XX și unii dintre fotografii cu o reputație indeniabilă, chiar fotografi ai Casei Regale Românești. Erau vlahi, adică aromâni, dar au trăit printre greci, turci, albanezi, bulgari, sârbi și români cu o diplomație care le-a garantat supraviețuirea. I-au filmat în special pe vlahii lor, dar și pe turci, dar de fotografiat au fotografiat pe toată lumea. Iar fotografiile din documentarul-jurnal pe care îl realizează Eliza Zdru, rudă îndepărtată a fraților Manakia, vorbesc de la sine despre sensibilitatea artistică a acestor frați, dar și despre o lume apusă, care numai datorită lor ajunge până la noi. Numeroase fotografii trec prin fața camerei, uneori rămân în obiectiv mai mult timp, necesar ca să observi imaginea, dar nu suficient cât să o lași să se infuzeze în tine. Multe sunt fotografii de cabinet, cu o anumită mizanscenă, o cortină în spate, un scaun pe care stă bărbatul, femeia întotdeauna în picioare. Hainele sunt revelatoare, au o eleganță transpusă în emblematic, mustăți viguroase ca niște aripi ascuțite atestă o modă dispărută, privirile bărbaților sunt directe, cu ceva tăios, armele nu de puține ori îi însoțesc, ținuta este una care atestă o mândrie nedisimulată, astăzi am numi-o provocatoare. E un mesaj care ajunge până la noi. Fotografia de familie de care dispune Eliza Zdru nu e făcută de frații Manakia. Un bărbat și o femeie, soț și soție. Abia când camera focalizează mâinile lor realizezi centrul de greutate al fotografiei. E greu de spus ce anume generează forța care emană din gest. O altă fotografie cu doi vlahi, probabil armatoli, revoluționari înarmați care își apărau satele de greci și nu numai, îmi atrage atenția. Barbații stau turcește, îmbrăcați în costume tradiționale de o frumusețe pe care nu mă simt capabil să o descriu. Figurile lor respiră aceeași demnitate războinică, aceeași provocare, spune cineva pe parcurs, „ca și cum ar călca în propriul lor imperiu”. Însă mâinile sunt sprijinite în chiasm una pe piciorul altuia, fără nici un fel de conotație sexuală. Legătura lor profundă – poate fac parte din aceeași familie, poate sunt rude de departe, dar provin din aceeași comunitate restrânsă – e foarte puternică. Filmul se transformă pe alocuri în album. De unde această pasiune pentru film și fotografie. Frații Manakia au cumpărat camera din Anglia. Un impuls straniu, imprevizibil. Filmează sosirea sultanului în Bitolia și reușesc să prindă privirile celor care sunt filmați. Reacțiile lor fie amuzate, fie serioase, fie curioase sunt fascinante. Privirile lor au o altă încărcătură, nu aș ști să spun ce o generează, am sentimentul acelor priviri needucate de spectacolul general al imaginii degenerând în selfie sau în fotografierea mâncării din farfurie. Există o forță a genuinului în aceste priviri, în gesticulația acestor oameni de acum un secol. În E la nave va, Fellini surprindea această privire care întâlnește ochiul camerei. La un moment dat, frații Manakia filmează câțiva oameni spânzurați de autoritățile turce și pe soldații care le păzeau. Aceștia nu se feresc să fie filmați, probabil că nici nu înțeleg rostul camerei de filmat, unul se apropie foarte mult de ea, dar fără să o atingă, apoi dispare din cadru. Camera e un obiect străin, fără să o știe chipurile lor intră în istorie. De altfel, frații Manakia i-au convins pe vlahii lor că vor putea fi văzuți de nepoți și strănepoți cu mult după ce ei vor fi dispărut.

O femeie în vârstă așezată toarce și trage cu ochiul la cameră, în timp ce vârtelnița ritmează parcă rotația rolei. Un băiat iese din casă împreună cu tatăl său și pe prag se află o oaie. Chipul băiatul surprins de cameră, atestând surpriza, mă emoționează. Ca și Roland Barthes, simt că fotografia pornește de la această esențială constatare: „Aceasta s-a întâmplat, a fost cu adevărat.”

Frații Manakia au construit și un cinematograf care a ars, reconstrucția lui i-a ruinat. Unul a ales să trăiască în Grecia, altul a rămas în Serbia, unde a știut să se apropie de partida câștigătoare după cel de-al doilea război mondial. Eliza Zdru îi caută peste tot unde au fost, inclusiv în satul Avdella, de unde provin și unde casa lor arsă a dispărut lăsând un loc gol, asta în timp ce fotografiile lor sunt răspândite în toți Balcanii. Pe rând, Marian Țuțui, profesorul Nicolae Tanașoca, matematicianul împătimit de istoria aromânilor, Alexandru Gică, profesorul Vassili și alții refac fragmente din istoria fascinantă și complicată a aromânilor, care intersectează cele două războaie balcanice, revolta junilor turci, primul război și al doilea război mondial. Frații s-au stins în sărăcie, fotografia și filmul nu i-a îmbogățit pe nici unul dintre ei, dar ne-a îmbogățit pe noi toți, moștenirea lor este inestimabilă ca valoare nu numai documentară. Bătrân și sărac, Milton Manakia spunea cu ironie: „Mi-au căzut inelele, dar mi-au rămas degetele”. Mărturisesc că aș sta ore în șir să privesc fotografiile fraților Manakia. Se află în ele Privirea, Privirea cu care un alt timp ne privește sau în care acest timp se oglindește. Acestă Privire fascinează. Filmul Elizei Zdru este și o astfel de poveste despre Privire.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe