Memorie și uitare: partizanii anticomuniști

Angelo Mitchievici Publicat la: 21-10-2016

În secțiunea „Destine comuniste” din cadrul Festivalului de film documentar Astra au intrat trei filme: Ține, Doamne, Partizanii, până vin americanii! al lui Dragoș Zămosteanu, Împărăteasa Roșie – Viața și aventurile Anei Pauker al lui Radu Gabrea și Războiul Regelui al lui Trevor Poots. Două figuri istorice așezate în proximitate prin contextul istoric și o familie de partizani anticomuniști scoasă din anonimat atât prin represiunea Securității comuniste, care indirect a șlefuit portretul moral al unei familii de țărani ardeleni care nu și-au propus o clipă roluri istorice, cât și printr-un comportament moral ireproșabil, care-i recomandă ca modele exemplare ale unei societăți în derivă, cum e societatea românească astăzi.

Din acest motiv aș începe cu ei, familia Aristinei Pop-Săileanu, supraviețuitoare a pușcăriilor comuniste și femeie care a făcut parte din mișcarea de partizani anticomunistă cu un curaj și un devotament impresionant. Povestea ei trimite la tatăl său, Pop Neculai, pădurar, stimat pe vremea Imperiului atât de autoritățile maghiare, cât și ulterior de cele românești. În timpul epurării populației evreiești de către autoritățile maghiare și germane, Pop Neculai a salvat 8 evrei, ducându-i în pădure și asigurându-le supraviețuirea acolo, furninzându-le provizii prin intermediul copiilor săi, care nu erau supravegheați. Neculai a devenit un inamic al noilor autorități comuniste când a refuzat direct colaborarea cu Miliția și oamenii Securității, pentru a-i captura pe cei refugiați în munți, declarați „dușmani ai poporului”. Circa 20 de oameni au alcătuit grupul de rezistență. Ei nu au adoptat inițiative ofensive, de sabotaj al noului regim, evitând confruntarea, cu atât mai mult cu cât trupele de Securitate trimiteau în prima linie soldați în termen, pentru a evita pierderile din rândul efectivelor proprii. Așa cum mărturisește Aristina Pop, grupul și-a propus o prezență statică, în așteptarea venirii americanilor, anunțată constant la postul de radio Vocea Americii. Deși tăioasă, intervenția lui Octavian Bjoza în acest documentar mi se pare întemeiată. Decizia de a rezista, care a deturnat destine de la un traseu normal, s-a hrănit cu această iluzie alimentată propagandistic. Trebuie subliniat că din acest grup de partizani nu au făcut parte legionari, precum din grupul Ogăranu, și că inițiativa de a fugi în munți nu ar fi avut loc dacă presiunile Securității nu ar fi fost atât de mari. Dragoș Zămosteanu trece în revistă chipuri de țărani, imagini din fotografii de familie și sitorii simple, care au însă întreaga încărcătură emoțională a trăitului și retrăitului cu ochii minții. Trebuie spus că majorității celor implicați li s-a oferit soluția facilă a colaborării și că au refuzat-o. Acest NU i-a costat viața pe o parte dintre ei. Pe data de 22 iulie, cu cinismul specific al Securității, Aristina e invitată în București, pe strada Brezoianu, la unul dintre sediile Securității, pentru a i se propune colaborarea. Femeia nu doar că refuză, dar oferă și motivația pentru care o face, un tată și un frate împușcați, familia deportată în Bărăgan, ea însăși cu condamnare substanțială la închisoare. Peste șase luni, întreaga construcție de carton se prăbușea precum un castel de cărți. Însă în film nu e vorba numai de sitoria ei. Spre exemplu, la încercarea de arestare a preotului Oniga-Tănase, tot satul s-a răsculat și securiștii au arestat aproape întreg satul, 500 de oameni. Desfășurarea impresionantă de trupe demonstrează amploarea represiunii în România, iar filmul lui Dragoș Zămoșteanu devine în sine un document important pentru această istorie a rezistenței anticomuniste, ca rezistență în fața unei forme noi de barbarie, căreia martorii oculari nu îi găsesc termen de comparație în comportamentul autorităților maghiare sau germane în timpul ocupației Transilvaniei după Diktatul de la Viena. Și ar mai fi ceva. Acești oameni ne-au spălat și continuă să ne spele rușinea. Mă refer la aceea a zecilor de mii de turnători, unii dintre ei cu pedigree cultural. Chipul, privirea și felul de a vorbi al acestor oameni au ceva tonic, greu de explicat, ceva curat, care răzbate dinspre ei. Cuvintele lor banale lestează, au greutate. Sunt genul de oameni care știu să facă diferența dintre NU și DA acolo unde sufletul atârnă de un fir de ață. Și viața deopotrivă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe