Focuri, amurguri, priviri

Angelo Mitchievici Publicat la: 21-10-2016

Fuocoammare (Foc pe mare) este filmul cu care Gianfranco Rosi a luat anul acesta Ursul de Aur la Berlin. În mod evident, tema este fierbinte: soarta refugiaților care ajung în apropierea insulei Lampedusa cu mult înainte de a atinge coastele Italiei, insulă aflată în sudul Sicilei, la circa 100 de kilometri de coasta Tunisiei. Insula este cel mai apropiat țărm dinspre Libia și Tunisia, astfel că africanii sunt cei care riscă traversarea în bărci supraaglomerate, în pericol de a se scufunda. Lampedusa a devenit astfel teatrul tragic al acestor traversări improvizate, un țărm mult prea îndepărtat pentru niște speranțe care sombrează în neant. În momentul în care ambarcațiunile marinei italiene ajung la bărcile încărcate cu emigranți, mulți dintre ei sunt deja morți. De altfel, insula Lampedusa, cu circa 6000 de locuitori, a devenit și un loc în care numeroase televiziuni iau temperatura acestei crize a emigranților.

La ce bun un film despre ceea ce este documentat deja de numeroase reportaje la fața locului? Aș remarca un prim lucru: regizorul prezintă aceste eforturi nuanțat, cu sensibilitate și compasiune, însă fără nici o notă melodramatică. Se poate observa aici contrapunctul pe care-l face un post de radio local, care transmite melodiile bellcanto-ului italian. Nimic din tradiția lui Verdi sau Rossini nu intervine însă pentru a stoarce lacrima. Aș spune că regizorul își păstrează o sobrietate  care ritmează cu demnitatea actului caritabil. Probabil că aceasta a fost partea care a contribuit în mare măsură la decizia juriului care i-a acordat premiul, dar înclin să cred că filmul lui Rosi e mult mai subtil.

O altă parte a filmului ilustrează existența banală a locuitorilor insulei, majoritatea pescari, focalizând un personaj, un băiat de 12 ani, Samuele, care hoinărește singur sau alături de prietenii săi, fabricând praștii și trăgând în cactușii cărora le schițează un chip. Atunci când nu mitraliază, ține imaginar o mitralieră imaginară. Aparent, nu există nici o legătură între cele două lumi – una de un intens dramatism a refugiaților, care-și cântă într-o lungă litanie drumul calvarului prin pustiul saharian, vânați și încarcerați de milițiile libiene și riscând totul pentru că trebuie să riști –, iar cealaltă copilărească. Totuși, existența lui Samuele are propriul contur dramatic. Un ochi care devine „leneș” îl împiedică să vadă clar, respirația îi devine greoaie, o anxietate ale cărei surse rămân necunoscute este diagnosticul pe care medicul îl confirmă, același medic care face autopsia cadavrelor de refugiați, adesea copii și femei însărcinate. Cele două lumi par la prima vedere complet indiferente, în același timp fiecare respiră emoție, reunite prin aceeași forță de iradiere pe care o aduce sensibilitatea. Mi se pare riscant să pui anxietatea lui Samuele pe seama situației pe care o creează refugiații, chiar dacă există o modestă sugestie pentru asta în film. Absența unei relații directe este poate și inovația lui Rosi, poate și încercarea de a crea un spațiu intermediar, un câmp al unei comunicări invizibile între povești aflate la distanță, așa cum o făcea Iñárritu în Babel (2006).

Rosi derulează imagini de o frumusețe telurică, țărmuri stâncoase, cariate de acizii marini, imersiuni în peșteri subacvatice, ceruri cu formele surplombate ale norilor, un copac cu ramuri care par niște tentacule litificate, amurguri hemoragice, câmpuri presărate cu lespezi ca niște corăbii eșuate etc. Există o frumusețe indicibilă a locului, indiferentă la spectacolul tragic, dar cu o vibrație a cărei intensitate devine sesizabilă. Samuele imită glasul unei păsări noaptea și obține un răspuns din partea ei. O luminează cu lanterna și îi atinge capul cu un bețișor. Nu există nici o explicație pentru asta, sunt drumuri misterioase ale copilăriei, miraje, descoperiri care nu pot ilustra nici un fapt doctrinal, nici o rețetă de umanitate. Realizez cumva că Rosi atrage atenția asupra acestui incomunicabil, al acestui indicibil care nu se află numai în suferința umană, ci și în explorarea lumii așa cum o face un copil. Această privire genuină o proiectează și asupra tragediei africanilor porniți într-o călătorie imposibilă, deșert, munți și apoi marea. Un exod. Camera le urmărește chipurile, le înregistrează câteva gesturi, lacrimile, privirile rătăcite. Fiecare dintre ei este pus să se fotografieze cu un număr. Reacția lor în fața camerei este diferită. Unii zâmbesc pentru prima dată, alții au o privire de o tristețe tropicală, alții schițează o grimasă. Camera aproape că atinge aceste chipuri, grosplanul e o formă tactilă, o apropiere subtilă, așa cum este cea a lui Samuele de copacul unde ciripește o pasăre, descoperind-o între crengi. Rosi evită acea precipitare înfometată de noutate a camerei când înregistrează evenimente tragice, acea răsuflare sacadată de tip breaking news, spectacolul este dat deoparte.

Ceea ce pune între paranteze filmul lui Rosi este actualitatea și contextul discursurilor politice, umanitare, cu clișeele bine cunoscute, în beneficiul unei temporalități de elongație indefinită, în absența oricărei concluzii. De aici și evitarea interviului care conferă documentarului lui Rosi ceva din substanța cineverite-ului. În locul flashurilor și a exploatării emoției prin imaginea în priză directă, proaspătă, avem utilizarea unor planuri lente, contemplative, un spațiu în care se adună senzații și sentimente diferite, cel al familiei, al inițierii lui Samuele, al timpului petrecut pe mare departe de casă, al furtunii care se pregătește, al unei amintiri din timpul războiului, o mare colorată de flăcările bombardamentelor. Rezonanțe subtile, ecouri îndepărtate, murmure, melodii sentimentale alcătuiesc un univers plin de note flotante. Este un film care se adresează privirii noastre pentru a-i reda acuitatea. Ca și ochiul leneș al lui Samuele, ochiul nostru nu mai vede, nu pentru că este bolnav, ci pentru că nu este exersat. Ceea ce medicul îi prescrie lui Samuele este să redea ochiului său, prin exercițiu, puterea de care dispune, sensibilitatea. În acest film, Rosi ne îndeamnă să facem același lucru: să privim cu atenție în jur, la prezențele subtile, la frumusețea tragică uneori a propriei noastre umanități, a propriei noastre lumi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe