Strigoi și eroi

Angelo Mitchievici Publicat la: 21-10-2016

Dybbuk, cuvânt care provine din ebraică, dibbūq, cu sensul inițial de a sta lipit, a te agăța,  desemnând o formă de posesie demonică de către un suflet rămas fără corp, este metafora utilizată de Krysztof Kopczynski în documentarul său Dybbuk. Povestea sufletului călător.

În orașul ucrainian Uman are loc un pelerinaj anual al mișcării hasidice. Cu aproximație 30000 de evrei ortodocși „invadează” orașul și sărbătoresc Rosh Hashanah (Roș Hașana), anul nou evreiesc, comemorându-l pe întemeietorul mișcării, Rabi Nachman, și venerând locurile unde se presupune că ar fi stat ascuns rabinul în vremuri de restriște. În paralel, comunitatea locală își venerează eroii, Maxim Zalizniak și Ivan Gonta, care sunt însă și autorii unor progromuri.

Lecțiile de istorie elogiază eroi genocidari, iar elevii învață în termenii unei retorici hiperbolizante, sistem cu care au fost obișnuiți și românii înainte de Revoluția din 1989, despre faptele legendare ale eroilor naționali, cu eliminarea din biografie a unor momente discutabile. Misticismul hasidic pare mai deschis decât naționalismul încruntat al ucrainienilor, dar intoleranța este găzduită de ambele tabere și este meritul lui Krysztof Kopczynski de a păstra echilibrul nu numai atunci când o identifică, dar și atunci când găsește punțile posibile de comunicare între cele două comunități.

Regizorul intră în miezul comunității hasidice, chiar în familiile lor, și face asta deopotrivă cu o familie ucraineană, în care bărbatul familiei îngrijește mormintele din cimitirul evreiesc. După decesul acestuia, văduva primește un ajutor din partea comunității evreilor ortodocși, care subliniază șansa de mântuire a goilor numai în raport cu faptele bune făcute în beneficiul comunității hasidice. În același timp, chestiunea politică alunecă într-un plan secund atunci când camera se apropie de oamenii din ambele comunități, de oamenii simpli. Realizezi foarte bine că există posibilitatea unei conviețuiri pașnice, ca și faptul că locurile se fixează în memorie. Cimitirul evreiesc nu e departe de cel ortodox, iar bătrânul care are grijă de amândouă servește o comunitate postumă, reunită simbolic sub aceeași parcelă de pământ. În jurul unui lac se desfășoară o ceremonie, iar pe o stâncă cineva a plasat o cruce cu Mântuitorul răstignit, lângă care ritualul evreiesc se desfășoară nestigherit. Evreii pretind că aduc banii comunității din Ulman, localnicii pretind că autoritățile, fiind mituite, favorizează un comerț care îi dezavantajează pe ucrainieni. Strigoiul unor terori vechi se află acolo.

Încercarea naivă de a transmite un mesaj de pace e privită cu uimire de localnici: însoțiți de tzadiks, coreligionarii evrei merg în vizită la ceea ce pare a fi un azil de bătrâni cântând la chitară cântece religioase. Înfruntarea e de natură simbolică, dar te poți întreba cât timp va rămâne așa. Un Dibbuk bântuie locul, camera încearcă să-l surprindă într-un reflex specular. Mi-a rămas în minte imaginea bătrânei văduve, teribil de asemănătoare cu țărăncile bătrâne de la țară și felul în care plâng femeile înăbușit, cu mâna la gură. Chipul acestei femei transcende toate aceste bătălii uitate. În cimitir, adversarii ireconciliabili stau unul lângă altul, strigoiul adversității lor se agață de cei vii, rămâne să bântuie locurile, sufletele și gândurile celor vii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe