Cinema ca odinioară

Angelo Mitchievici Publicat la: 24-10-2016

Stângăciile filmului lui Alexandru Belc, Cinema, mon amour, sunt sesizabile, în același timp subiectul prin sub lupă în acest documentar observațional este emoționant și plin de sugestii. Un cinematograf care rezistă prin pasiunea celor care se ocupă de el, motorul întregii echipe fiind Victor Purice, proiecționistul. Fascinat de cinema de la prima vizionare a unui film în anii ’70, Victor Purice s-a învestit cu trup și suflet în slujirea cineamului. A făcut o profesie din pasiune și această pasiune l-a răsplatit ani buni. Numai că după 1989 cinematografele vechi au împărtășit soarta filmului mut la apariția sonorului, în cazul de față cinematografului digital și Home Cinema-ului. O lume întreagă s-a prăbușit, iar acestei lumi Victor Purice îi poartă un atașament profund și, asemeni unui comandat de navă, refuză să o părăsească, deși aceasta se scufundă încetul cu încetul.

Întreaga familie a lui Purice este implicată în menținerea în viață a cinematografului Dacia Panoramic din Piatra Neamț. Victor Purice a transformat cinemaul într-un fel de home cinema, în adevăratul sens al cuvântului, tratându-i pe puținii spectatori ca pe niște musafiri aflați în vizită în propria sa casă. Dacă vara mai găsește clienți pentru filmele sale, adesea filme vechi, pe care uneori tinerii și le pot alege, iarna lucrurile se complică în cinematograful devenit ladă frigorifică. În ciuda încercărilor care țin de o ingenioasă strategie a improvizațiilor, necesară pentru un cetățean al României comuniste din Epoca de Aur, frigul cotropitor retează entuziasmul și așa precar al spectatorilor. De aceea, Victor Purice a apelat la o soluție de compromis. Tinerilor care înfruntă frigul li se oferă pături și... ceai. Din partea casei. De altfel, toți îl cunosc pe Victor Purice și mai mult ca sigur mulți vin la cinema de dragul lui. Dragostea lui pentru cinema, pentru muzica rock, pentru tinerețea depozitată în vechea clădire, care nu a încetat să se degradeze, în ciuda eforturilor făcute de acest cinefil împătimit, au fost remarcate de concitadini, mai puțin de autorități. Această dragoste irepresibilă mi-a reamintit de filmul lui Giuseppe Tornatore, Cinema Paradiso (1988). Nu numai filmele, dar sala de cinema a devenit fetișul lui Victor Purice. La un moment dat repictează firma cu litere caligrafiate după un vechi model cu care cei din generația mea erau familiarizați înainte de 1989. Plăcerea sa este să o vadă plină, tristețea îl cuprinde când nimeni nu vine la cinema. „Sala e a lor”, a spectatorilor, spune el. În nostalgia proiecționistului este și o doză de nostalgie.

Ar fi fost interesant ca Belc să exploreze aerul de familie, formele de comunitate din anii 80, deoarece cinematograful reprezenta una dintre ele. În privința sălii nu s-a schimbat aproape nimic și tocmai acest fapt devine important. În încercarea de a-l resuscita se află mai mult, speranța de a aduce la suprafață un anumit spirit al timpului, de a-l rechema, de a reinstala copilăria în miezul acestui teatru de iluzii. M-a surprins faptul că Purice nu vorbește despre filme, despre conținutul lor, deși, în mod evident, facinația exercitată de ele este puternică. Importante nu sunt conținuturile, ci atmosfera, sala de cinema cu obscuritatea ei primitoare, sentimentul de căldură umană degajată de împărtășirea imaginilor. E ceva de Peter Pan și Gepetto în acest proiecționist care refuză să îmbătrânească și să lase să treacă o formă de viață atât de puternică cândva. Autoritățile nu pot readuce vechiul cinema la viață, pentru că nu pot da timpul înapoi. Purice pleacă în Germania și descoperă că acest tip de cinema a supraviețuit, a fost conservat, și își dorește ceva similar. Nu doar cinematograful Dacia, dar și o parte din oraș ar putea fi cuprins într-un complex muzeal.

În Craiova, orașul de unde provin, la mică distanță de cinematograful Patria se află o stradă veche cu firme care s-au păstrat din interbelic, de pielărie, ceaprazărie, geamgerie etc. Mici întreprinzători, meșteri care lucrau singuri sau cu câte o calfă. Strada era ca o muscă prinsă într-o lacrimă de chihlimbar, aproape neschimbată. Îmi imaginez un astfel de muzeu urban care să conserve un loc cu toate cele care îl defineau, cumva și aerul timpului. Îl înțeleg perfect pe Victor Purice. Nu doar cinematograful, ci întreaga noastră copilărie e cuprinsă într-o sală de cinema. Tornatore realiza și el același lucru. Belc ar fi putut scoate un film mai nuanțat, un mic eseu cinematografic, însă miza sa a fost mai mică. A prins totuși ceva cu acest personaj anacronic și emoționant. Și acel ceva contează.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe