Timpul 140: recunoaștere

Daniel Șandru Publicat la: 01-11-2016

În baza unui decret emis pe 4 mai anul acesta, miercuri, 26 octombrie 2016, Președintele României a decernat revistei de cultură contemporană Timpul o foarte importantă distincție: „Meritul Cultural” în grad de „Cavaler”, categoria „Promovarea Culturii”. Aceasta ar fi știrea, chiar dacă nu una de front page pentru noul „model” al presei românești, în care o includem, se-nțelege, pe cea din Iași, locul în care, postdecembrist, apare această publicație ce are, nu doar simbolic, o importanță națională. Cum știm, însă, realitatea se află dincolo de știri și abia aceasta înseamnă cu adevărat istorie, în exteriorul „filtrelor” – să ne-nțelegem, întotdeauna „obiective”, „echidistante” și „imparțiale”! – ale „gardienilor” discursului public, așa cum le place îndeobște jurnaliștilor „generaliști” să se imagineze. Passons.

În realitatea transformată în istorie culturală, Administrația Prezidențială a împlinit, prin acordarea distincției menționate, un act de recunoaștere. Avem de-a face aici cu un merit al tuturor generațiilor redacționale, așa cum s-au succedat acestea, de-a lungul unor variate metamorfoze ideologice, mentalitare, politice și culturale de-a lungul celor 140 de ani de existență, atâția câți a împlinit revista noastră de la prima sa apariție, pe 15 martie 1876. Este un merit împărtășit de actualii cititori ai revistei Timpul, cei care au putut regăsi o nouă formulă editorială începând din februarie-martie 2014, atunci când o altă echipă a preluat ștafeta. Înainte de a însemna recunoaștere la cel mai înalt nivel al statului român, redesenarea parcursului acestei publicații a fost, pentru noi înșine, o provocare de a redescoperi istoria sa. Aceasta este, indeniabil, o istorie a vocilor critice care s-au exprimat prin semnătură în timp, transmițându-ne astfel o imensă responsabilitate. Ceea ce ne-am propus să adăugăm a fost încercarea de a depăși inerția monomană în care se complac, de regulă, publicațiile „personalizate” din spațiul cultural românesc, acelea în care diriguitorul editorial (fie acesta director ori redactor-șef) își manifestă conștiința totalitară. Am mizat, ca atare, pe un demers publicistic polivalent, în contextul căruia să se poată face auzite voci distincte din punct de vedere cultural și ideologic. Am deschis spațiul nostru editorial dincolo de importanța acordată literaturii – care rămâne nucleul său central – și ne-am îndreptat atenția către filosofie, politică, arte, cinematografie, arhitectură, relații internaționale și, de curând, teologie. Am propus reguli competitive, situate dincolo de principiul înrădăcinat, acela al „prieteșugurilor” culturale. Am ieșit din cadrele unui simplu demers publicistic, organizând variate evenimente în jurul revistei și am pariat din start pe transcenderea aerului provincial, extinzând cu adevărat anvergura Timpului la nivel național. Este suficient, cred, să amintesc aici Campania „Oamenii Timpului”, singura formulă de promovare a valorilor care, în România de astăzi, are un juriu reprezentativ național, un regulament transparent, o modalitate de implicare directă a publicului și, din nou, o recunoaștere pe măsură din partea instituțiilor importante ale statului român.

Desigur, acesta nu este un moment de bilanț, ci doar unul de reflecție, pentru că încă mai avem treabă. Următorul pariu e ca Timpul să se impună pe piața teribil de competitivă a săptămânalelor culturale, iar un prim pas în această direcție ar putea fi, începând din ianuarie 2017, deschiderea redacției de la Cluj. După care ar urma, într-o logică a firescului, a celei de la București. Așa cum am construit din 2014 încoace, știm exact ce trebuie să facem pentru a merge mai departe, purtând cu noi imperativul recunoașterii meritelor celor de dinaintea noastră. Lor și cititorilor din toate timpurile le dedicăm deci distincția prin care Președintele României a omagiat în 2016 cei 140 de ani de la înființarea acestui laborator jurnalistic având un rol fundamental în modernitatea și modernizarea României.

 

(Acest articol este asumat de autor exclusiv în calitatea sa de Director onorific al revistei Timpul și nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituțiile și/sau organizațiile la care este angajat sau afiliat.)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral