Per aspera ad (Festivalul de Film) Astra

Angelo Mitchievici Publicat la: 01-11-2016

Festivalul Internațional de Film Documentar Astra a oferit, în cele 18 secțiuni ale sale (Outstandox; Personal, familial, social; Doc-vlog; Dislocuire; Destine comuniste; Întâlniri; Povestiri din Urbania; Trecut recondiționat; Spații circumscrise; Armânii; Portret: Frederick Weisman; Realitate sub acoperire; Islamul radical la el acasă; Cetățeni ai lumii online; Viitorul e azi; Maeștri ai documentarului; Astra Film Junior, Documentary Tank@AFF), numeroase perspective pe care le deschide reflecția despre actualitate și istorie deopotrivă. Este meritul directorului acestui festival, Dumitru Budrala, și al echipei sale de a fi organizat cu maxim profesionalism unul dintre festivalurile de marcă din România.

 

Documentarul este un gen cinematografic care, deși în aparență e mai puțin spectaculos, descoperă forța latentă inculcată în real, exploatând imensele resurse de ficțiune și expresivitate depozitate în banal. Cristi Puiu, al cărui film Sieranevada a deschis festivalul, a subliniat această relație apropiată dintre documentar și Noul Cinematograf Românesc, ambele ancorate în real, ambele investigând faliile lumii cu care suntem contemporani.

Istoria recentă și coșmarurile viitorului

Ce înseamnă a fi contemporan? Într-un eseu minunat cu același titlu, filosoful italian Giorgio Agamben spune că a fi contemporan înseamnă, pe de o parte, să faci un pas în lateral, să accepți un defazaj care să regleze un efect de perspectivă asupra lumii tale, adică să i te sustragi, să accepți condiția demodării, iar pe de altă parte, să fixezi tocmai tenebrele timpului tău, zona sa obscură, de umbră, și nu partea sa luminoasă. O parte dintre aceste documentare realizează acest lucru: privesc partea întunecată a civilizației noastre, a latențelor neliniștitoare din care se fabrică coșmaruri viitoare și imponderabile ale prezentului. În felul acesta, regizori precum Ognjen Glanović – Groapa numărul 2 este un film de o forță copleșitoare – au documentat, dincolo de simplele coordonate genocidare, situația de bântuire pe care istoria recentă o evocă, prezența strigoiului pe care oroarea îl mobilizează într-o comunitate unde o parte a decis să o extermine pe cealaltă, vecinul asistând complezent sau uneori amorțit exterminarea vecinului.

Trebuie să spun că mă atrag acele documentare ce îmbogățesc stilistica și modalitățile de a investiga realul de care genul dispune, acei regizori care au inovat, care au căutat noi formule. Din acest punct de vedere, documentarul fără chipuri, articulat doar de voci al lui Ognjen Glanović, voci conectate la un peisaj pustiit, creează emoții percutante, așa cum documentarul-eseu al lui Alexander Hick, Apa pârjolită (Atl Tlachinolli), te face să plonjezi în arhetipal, în istoria culturală a Americii precolumbiene, istorie prelungită în mituri și rituri din care evadează cruzimea și violența ce impregnează cotidianul urban în Mexico City. La fel ca și în cazul filmului lui Gianfranco Rosi, Fuocoammare, unde, pe două paliere distincte, umanitatea apare reprezentată pregnant, cu o forță ce refuză înregimentarea în trasee prestabilite de discurs. Există în filmul lui Rosi această rezistență față de confiscarea tragicului de către Leviathanul mediatic, o permanentă și programatică distragere a atenției către bogăția faptului cotidian, făcut să rimeze firesc cu intensitatea unei tragedii: criza refugiaților africani.

Nu am rămas impresionat de vedetele declarate și de filmele lor, de exemplu, cele ale lui Weisman, deși portretul de autor a fost foarte bine realizat. Poate tocmai pentru că documentarele sale despre violență, în special despre violența domestică, spuneau totul, epuizau subiectul, fără să descopere ceva substanțial în afara violenței care subzistă în anumite straturi sociale. La fel, mi-au rămas indiferente filme – ce-i drept, foarte puține – care speculau un subiect la modă, lumea manelelor și a maneliștilor, precum filmul lui Liviu Tipuriță, The New Gipsy Kings, și care falsificau subiectul fotoshopându-l, împachetându-l comercial, atractiv și kitsch.

La antipod față de acest mod de a aborda subiecte fierbinți se află filmul lui Werner Herzog, Lo and Behold: Reveries of the Connected World (iertată-mi fie comparația!), despre universul internet, în 10 capitole, în sine, un film-sinteză, deștept, ironic, de reconstrucție istorică, prospectiv, dubitativ. Toate filmele din această secțiune, „Cetățeni ai lumii online”, au marcat o reflecție serioasă cu privire la acest univers acaparant și incomensurabil, fără puseuri senzaționaliste sau scenarii apocaliptice.

Cinematograful și imaginarul contemporan

Un alt subiect fierbinte, terorismul, a fost abordat deopotrivă de insideri, precum Mohammed Ali Naqvi, în Among the Believers (Printre drept-credincioși), cât și din perspectiva europeană asupra islamului radical, precum Jasna Krajnović, în Camera nelocuită (La chambre vide). Dacă educația este responsabilă în primul caz pentru derapajul unei întregi generații, formate sub auspiciile unei școli religioase și ale unui imam fundamentalist, în cel de-al doilea, intoxicația cu radicalism este mai obscură, mai neliniștitoare, demonstrând exploatarea unor vulnerabilități asociate unor sensibilități friabile, a unor idealisme necontrolate.

O altă temă care preocupă documentarul este trecutul recent, acel trecut care a înscris în memoria tribului gesturi fundamentale. Radu Gabrea a evocat în documentarul său, Împărăteasa Roșie – Viața și aventurile Anei Pauker, figura complicată a „Passionariei din Balcani”, „Doamna de fier a României”, „Stalin cu fustă”, adică militanta Ana Pauker, utilizând o serie de istorici și politologi reputați. Trevor Poots, în Războiul regelui, i-a făcut un portret avantajos, aproape eroizant regelui Mihai, întemeindu-se pe documentele de arhivă, dar creând un story ce are multe lacune și funcționează fabulos de coerent. Ambele filme documentare merg după tipicul celor de la History Chanel, dedicate unui public căruia îi predă o lecție de istorie din surse autorizate.

Pe baza istoriei orale, Dragoș Zămoșteanu a încercat, în Ține, Doamne, partizanii, până vin americanii, o reconstituire a amplorii pe care a luat-o rezistența anticomunistă în munți în zona Lăpușului, din păcate, un film destul de dezlânat, cu multe „burți”, care ar fi putut să fie condus mai atent. Tot pe baza unei arhive impresionante de fotografii și film documentar, cea a primilor cineaști balcanici, frații Manakia, Eliza Zdru a încercat să recompună traseul acestora prin Balcanii începutului de secol XX, în Frații Manakia. Jurnalul unei lungi priviri înapoi. Aromânii continuă să fie un subiect cu multe zone de penumbră, iar faptul că festivalul Astra i-a dedicat o secțiune întreagă mi se pare salutar.

În fapt, una dintre temele cele mai interesante mi se pare cinematograful însuși, fie plasat în contextul istoriei sale, fie într-o istorie particulară, parohială, cum este cea din Cinema, mon amour al lui Alexandru Belc. Când documentarul se întoarce asupra lui însuși, realizăm în câte moduri diferite modernitatea și, implicit, o anumită sensibilitate, un anumit imaginar sunt edificate prin intermediul său.

În concluzie, prin filmele puse în circulație, Festivalul Astra a oferit un spectacol al lumii actuale, unul în care respiră deopotrivă neliniștile și speranțele noastre, un punct alefic unde întregul poate fi contemplat în imagini și povești de neuitat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe