Din nou întrebarea cu privire la sensul vieții

Ștefan Afloroaei Publicat la: 01-11-2016

Cred că e bine să ne amintim mai des de acel sihastru care, retras în deșert, alerga tot timpul când într-o parte, când în alta și striga din răsputeri: „Am un răspuns! Am un răspuns! Cine are o întrebare?”. Probabil a tot așteptat să afle pe cineva pregătit pentru ceea ce căuta de atâta vreme. Nu știu dacă ecoul acelui strigăt ajunge până la noi, în aerul tot mai agitat al acestei lumi. De regulă, noi credem că lucrurile se petrec altfel, pur și simplu avem destule întrebări, prea multe uneori, ne vedem deja asediați de numărul și urgența lor. Lipsa pe care o simțim profund privește tocmai răspunsurile la acest noian de întrebări. Nu de absența unor întrebări ne plângem noi astăzi, ci de răspunsurile noastre, exact acestea ne apar insuficiente și nesigure.

Din când în când, ne trezim totuși în fața unor întrebări mai puțin obișnuite, precum cea cu privire la sensul existenței noastre. În primă instanță ne apare fie prea abstractă, vagă, fie gratuită, lipsită de sens. În consecință, va fi chestionată ea însăși înainte de toate, repusă mereu în discuție. Este ceea ce aflăm într-o antologie recentă, The Meaning of Life. A Reader (2008), ce reia contribuțiile unor filosofi cunoscuți; cea de-a treia parte, „Questioning the Question”, cuprinde texte ce interoghează însăși întrebarea cu privire la sensul vieții (semnate de Alfred J. Ayer, Kai Nielsen, John Wisdom, Robert Nozick și Susan Wolf). Neîndoielnic, e pozitiv acest lucru, însă de ce atâtea temeri în privința unei asemenea întrebări? Faptul se datorează întrebării înseși, bunăoară caracterului ei „vag”, „tenebros”, ori modului aparte în care omul de astăzi se raportează la sine și la propria lume?

Sigur, întrebarea se distanțează ușor de altele și solicită o judecată diferită. Bunăoară, cu greu ar putea fi ținută la distanță și privită cu „neutralitate” de acela care o formulează. Nu ar putea să o reia în așa fel încât să nu aibă în vedere și propria lui viață. Însă lucrurile tind să decurgă mai ciudat, aproape ca în paradoxul cretanului Epimenide, cel care afirma că toți cretanii sunt mincinoși. Cine se întreabă cu privire la sensul vieții recunoaște indirect o incertitudine cu privire la sine și, deopotrivă, cu privire la ceea ce spune. Îndoiala ascunsă în întrebare se răsfrânge asupra vieții lui și asupra propriei întrebări. Probabil că astfel se explică – în parte, cel puțin – o tentație greu de învins în asemenea discuții (George E. Moore îi spune „eroare naturalistă”). Anume, se trece pe neobservate de la ceea ce „este” la ceea ce „poate (să fie)” și, mai departe, la ceea ce „trebuie (să fie)”, eventual la ceea ce „e de dorit (să fie)”, ca apoi să se proiecteze ideea din urmă („trebuie”/„e de dorit”) în lumea a ceea ce „este”, ca și cum ar ține de ordinea naturală a acestuia.

Însă această întrebare poate deveni la un moment dat cu adevărat proprie: cel care întreabă exprimă o anumită grijă cu privire la sine, o incertitudine trăită de el însuși. Adresându-și-o singur, se lasă, de fapt, întrebat de ea. S-ar putea spune că, acum, tocmai viața este cea care întreabă, iar omul urmează să-i răspundă. O va face, bunăoară, în măsura în care el răspunde pentru viața proprie (Viktor E. Frankl). Sigur, lucrurile nu pot fi decise în mod univoc, viața ne trăiește și totodată e trăită, ne întreabă și e întrebată, cu inegalitatea firească a acestor acte. La fel și atunci când în atenție ar fi un interval istoric: întrebarea poate să vină din partea unui eșec, a unei drame comunitare, încât cei care le trăiesc urmează a răspunde acestora[*]. Am putea vorbi acum de un caracter pathetic al întrebării, în accepțiunea etimologică a termenului. Ea își face singură loc, așa cum se întâmplă atunci când iluziile și convențiile obișnuite nu mai pot susține cursul vieții, nu-i mai asigură vechea protecție.

Probabil că o asemenea întrebare se poate ivi și în situații calme, când lucrurile decurg relativ firesc. Bunăoară, dintr-un impuls cognitiv, ca atunci când îți propui să vezi dacă șirul unor întâmplări și evenimente are totuși vreun sens. Până la urmă, curiozitatea noastră pare să nu aibă limite. Însă căutarea sensului – mai ales când e vorba de cel al propriei existențe – nu are cum să fie o sarcină obișnuită, cotidiană.

Știm bine că o întrebare potrivită nu se lasă formulată oricum. Cu atât mai mult când e vorba de una ce privește sensul propriu. Nu poți să repeți întocmai o întrebare – auzită cine știe cum – și să crezi că ea îți aparține. Nu poți să o reiei așa cum o afli la altcineva, să o formulezi doar pentru că așa se obișnuiește uneori. Dacă ai proceda astfel, întrebarea nu te-ar exprima deloc. Mai grav încă, poate ajunge lipsită de sens. Iar reluarea obsesivă a întrebării poate să ducă la o formă de sminteală, cum se întâmplă cu unele personaje ale lui Tolstoi. Ce am spune despre acela care, meditând ziua întreagă în legătură cu propria viață, s-ar întreba iar și iar care e sensul acesteia? Sau despre acela care s-ar angaja să facă drumuri lungi, istovitoare, cu speranța că va întâlni pe cineva care îl va lămuri cu privire la rostul propriei vieți? Nu am înțelege probabil nimic din ce se petrece cu un asemenea om. În fond, întrebarea nu poate fi reluată oricând, nu se face prezentă oricum. Aș merge mai departe și aș spune că, de altfel, nici nu e nevoie să-ți propui a formula neapărat această întrebare. Ea nu apare ca o obligație, o sarcină comună, nu reprezintă o regulă fără de care nu s-ar putea trăi în comunitate. Când într-adevăr vine timpul ei, o regăsești fără să o cauți, ca atunci când ceea ce părea multă vreme în ordine – în raportul cu tine însuți și cu ceilalți – se dovedește brusc nesigur, problematic.

Atât sensul acestei întrebări, cât și cel al unui posibil răspuns diferă enorm de ceea ce știm în mod obișnuit. Întrebarea nu vine spre a fi rezolvată, iar răspunsul nu elimină întrebarea, uneori nici măcar nu o atinge. Nu se clarifică nimic într-o manieră obișnuită, nu se rezolvă pur și simplu o problemă. Dimpotrivă, întrebarea urmează a fi asumată ca atare, atunci când ea te întâmpină ca din senin și când realmente simți această nevoie. O vei experimenta tu însuți în faptul concret de viață, asemeni unei probe decisive, ca și cum ai străbate pentru întâia oară un ținut vast și străin.

 

[*] Așa căutau să gândească, de pildă, unii intelectuali din estul Europei care, aflați în exil după 1945, erau profund sensibili la ceea ce se petrecea dincoace, în spațiul supus unei noi dictaturi. Dacă tocmai libertatea este în pericol, atunci trebuie întreținută, în exil, însăși posibilitatea acesteia: creație și cercetare liberă, comunicare cu cei de dincoace, apărarea publică a unor libertăți elementare. Răspunsul se dă astfel unui timp de criză, istoriei trăite sau destinului ca atare (câtă vreme exilul face parte din destinul unei comunități sau al unui om). Ideea revine frecvent, bunăoară, în convorbirile lui Mircea Eliade cu Claude-Henri Rocquet (cf. L’Epreuve du Labyrinthe, IV: „Paris, 1945”).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe