Ademenirea îngerilor lui Emil Brumaru

Ioana Scoruș Publicat la: 01-11-2016

În buzunare am șerbet și bile moi

Cu ață-albastră prinse, numai cireși de soi

În cercuri lustruite, giugiuc și acadele

Și-un bol timid plin numai cu zarnacadele

O coapsă moale, -adâncă, ilustru arcuită

și-o ghionoaie mică, deloc domesticită.

 

Căpșune dulci cu pielea bătută-n bumbi crocanți

Găleți cu apă caldă și cărăbuși galanți

Petale de crini așpri, muiate-n lapte blând

Un șir de melci și aripi crescute de curând

Piftii și bulioane și căni cu gura clară

Bomboane și mărar și biblii moi. E vară.

 

Mă duc la vânătoare de îngeri mulți, obraznici

Dedați la îndulciri și deveniți sarcastici

Îngeri ascunși în plite de vechi bucătării

Cu haine zdrențuite și aripi sinilii

Ce-ncurcă-n ceasuri moi al timpului răgaz

Privind la Reparata ce-și dă pe ochi plaivaz

 

Și cei trei sâni extatici pervers îi rotunjește

Cu glezne lungi de iarbă pe îngeri îi smintește

Și-i face astfel vara și iarna să-și dorească

Din ce în ce mai tandru și des să se-nmulțească.

În coruri largi iubirea își cântă de-adorata

Și-n pururi slăvi menirea de-a sta cu Reparata.

 

De mergi pe străzi, cu anii, nu vei afla niciunde

Vreun înger cât de jalnic. Ademeniți cu funde

Sunt toți de adorata și-n veci prea Reparata

Mirabila ființă cu fluturi blânzi în poală

De rochie de diuftină. În fapt, o simplă țoală.

Vorbim despre aceea ce-i este dulce-amaru’

și caldă neființa: iubita lui Brumaru.

 

Căci lumea-i mai săracă fără de îngeri mici

Ademeniți, de-a valma, cu blănuri de arici

Și confiscați pe veci în suflete de vară

Dezlănțuite numai și numai către seară.

 

Și lumea e mai tristă fără de îngeri mari

Cu suflete-n batistă și flori de mucegai

Dospind pe întuneric în colțuri largi, timide

În putregaiuri albe și-n izuri roz, fetide.

 

Și lumea e mai tristă fără de îngeri spornici

De must, de acadele și de clătite dornici

Ce cântă în chiuvete uscate de-așteptare

Și iarna stau cuminți, ascunși în balansoare.

Și lumea e mai tristă fără de îngeri albi

Și plină cum e astăzi de furioși codalbi

Și lumea e mai rea fără de îngeri mov

Care să facă tumbe în patul din alcov.

 

Și lumea e mai tristă fără de îngeri tari

Ce-n ceafă ne persistă cu sufletele mari

Scurgându-se-n tristețea ce-o ducem fiecare

În fiece celulă de trup pân’ la plecare.

 

Pornit-am eu, pe seară, s-ademenesc doar îngeri

Fragili și mici, și mari, și albi, și mov, și tari

Cărând doar pentru ei într-un precis moment

Cu grijă și sfială, un vast harnașament

Și am ajuns în zori, când Reparata doarme

Cu îngerii privind prin translucida-i carne.

 

În frunzele plăpânde de galben păpădie

Le-am pus șerbet de-a valma, așa, doar ca să fie

În dulcea arcuire a unui gât de glastră

Le-am pus cireși de soi, legate-n aț’-albastră

Mărarul cel subțire a nins cu acadele

Un bol la ușă-am pus plin cu zarnacadele.

 

Căpșuni bătute-n bumbi și cărăbuși galanți

Le-am strecurat sfielnic în mieji de nuci crocanți

Cu bile moi pe biblii le-am împărțit în două

Și groaznic de timidă eu le-am ascuns în rouă

Gălețile cu apă închipuind adâncuri

Le-am înfundat degrabă, ascuns, în răcituri.

 

Apoi, am obosit, topită-ntr-o omidă

Visând amor, nebuna, căzută-ntr-o firidă

Și-n timp ce fățuiam crepuscular amnaru’

Am auzit un melc spunându-i lui Brumaru:

 

Domnule, vă rog frumos să mă scuzați, dar de genele Dumneavoastră anină, fluturând, un înger!

 

Și-atunci, abia atunci deplin am înțeles

Că îngerii-s plăpânzi și viața n-are sens

Precum o rană-n carne își lasă ascuțimea

Așa un înger poate să-și piardă frăgezimea

Irevocabil, jalnic și fatal.

Un înger ce a fost ucis banal.

 

Împreunate-mi fie mâinile-amândouă

și veșteji-se-mi-ar suflarea-ntr-un lăstar

Sufletul blând îmbălsămat să-mi fie-n rouă

și îngropat în iarbă în luna lui Brumar.

 

Domnului Emil Brumaru, cu toată candoarea unui gest între-rupt.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe