Ora confesiunilor

Bogdan-Alexandru Petcu Publicat la: 01-11-2016

patru

am atâta acces la conștiința mea noaptea

          încât ar trebui să mi se facă frică

                    dacă ies demonii din mine ca din jekyll

          și poate e un demon

cine știe?

cel care-mi spune că prietenul lui tudor a murit într-un accident de mașină

și că el se simte acum în preajma dispariției

          de fapt e în brațele unei empatii largi

 

ar trebui să-i povestesc de heidegger, mi-ar spune profu’ de filosofie din liceu

să-i zic că

          moartea e la celălalt

și că partea bună e că a fost la el și nu la tine

iar tu îți poți termina berea. poți uita. și apoi să îți aduci aminte de ea.

în fond, asta ar fi marea epopee a lumii

să trăiești cu moartea

lângă tine

în celălalt

cu moartea pre moarte călcând ar cânta fericiți creștinii

poți face lesne asta

și poți încă fi fericit

altfel învățătura din cântarea cântărilor ar deveni nerostuită

 

în schimb îi spun doar

mama mă-sii e important că mie mi se prăjesc cartofii bine în tigaie

și că nu o să depășesc deadline-ul la muncă

și-apoi o să am timp să văd că a mai murit cineva

și că încă nu am ajuns să am crizele vârstei de mijloc

și să ignor perspectivele psihanaliste

și tot

 

apoi ema îmi zice că citise ea undeva că

oamenii sunt muritori

          partea tristă îi că sunt muritori pe nepusă masă

apoi mergem în bucătărie, mâncăm cartofi prăjiți cu brânză akadia cumpărată din kaufland

și uităm omenește să strângem masa

          poate o fi însemnând și asta ceva

 

 

cinci

nebunia bătea la ușa spitalului

          dintr-un mic oraș de provincie

                    unde oamenii nu rămân de obicei cu amintiri

                    poate de-aia se chinuie să dea naștere

          ciorile curgeau în cârduri infinite peste căminele din ardeal

lichidul amniotic ajungea sub valorile firești

          medicul

                    de gen feminin și cu un mers atât de senzual

          încât spațiul ezita să existe în jurul feselor ei

se chinuia să explice unei mame că totul este

          ok

chiar așa îi spusese

          cunoscând probabil că în primele războaie purtate de americani

                    acest lucru însemna că nu fusese pierdută nici o viață în luptă

                              deși cine știe câte au fost afectate

iremediabil

mai mult decât epidermic

și în asemenea măsură încât preferabil era să îți zacă

neștiut de nimeni

în gura unei ciori cordul

 

lichidul amniotic curgea în șiruri infinite peste căminele din ardeal

          păsările cădeau prăpădite la sol

          tata își dorea să aibă cât mai multe amintiri prin noi

                    fiii lui susceptibili oricând să deschidă un ochi

                              și să iasă în lume

          ca ursul polar după un somn de luni întregi

 

căminele din ardeal se prăpădeau sub uralele părinților fericiți

          undeva mama pierdea încă o sarcină

și spera să nu își aducă aminte

 

a dat naștere prea puțin

ca acum să nu aibă alzheimer

poate și azi mai curge lichidul amniotic de-acolo

          în ea nebunia se instalează ca într-un spital plin

                    de orbi

 

rareori îmi amintesc și eu cine sunt

poate

de-aia am să mă și sinucid

și-apoi voi uita ce am făcut

la un loc cu lumea întreagă

 

totuși e puțin probabil să se fi întâmplat

și să urmeze să fie

toate acestea

          citesc poezie

                    fumez o țigară

                              respir

          ce dovezi mai bune de-atât să existe pentru a demonta toată dialectica mea?

 

 

șase

între ovarele unei femei oarecare

steriletul își păstrează stoic rectitudinea

ea însă se bucură de juisări nefirești surde

iar pântecele-i sună ca un clopot

la finalul liturghiei

 

țăranii

cei mai credincioși dintre pământeni

duc către cimitire coșuri din nuiele împletite de alții

se gândesc că totul aparține celuilalt

numai pe tatăl pe mama trebuie să-i respecte,

au fost ai lor

singurele lucruri reale pe care le-au avut în posesie.

 

totuși

linda e de părere că unica notă ontologică distinctivă nu îi e corpul lasciv

nici buzele cu care poate săruta sexul tuturor bărbaților

ci steriletul acela tăcut care există și va continua să se audă

surd

chiar și când viermii vor alerga printre coastele ei

de parcă ar fi la 100 de metri garduri.

 

eu nu știu ce să zic

ce pot eu ca bărbat să declar ca fiind de o realitate inefabilă și să fie al meu?

mă gândesc la cuțitul de vânătoare pe care voiam să îl cumpăr

la argintul coloidal care m-ar putea face albastru

la ora confesiunilor când tudor și robert stau în chiloți

și îmi spun mie cele mai prostești întâmplări

 

ora

da

ora aceasta când gândurile se învârt în capul meu ca spermatozoizii în uter

neștiind ce e ghemul acela ușor umed ușor temător care plutește

așa cum credeau anticii că plutește pământul pe apă

ea          ora

e lucrul real

inefabil

care va rămâne 9 p.m.

chiar dacă pe pământ supraviețuiesc o singură femeie

și-un singur sterilet

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe