Mircea Martin: „Nu-mi plac figurile mefistofelice. Deși e posibil să-mi fi scăpat și mie accente de acest fel…”

Roxana Patraș Publicat la: 01-11-2016

Cititorii revistei Timpul ar trebui să știe că rândurile ce urmează reprezintă doar un fragment dintr-un dialog pe care l-am avut cu domnul profesor Mircea Martin în vara aceasta. Ceea ce am decupat reflectă însă personalitatea și crezul umanistului din spatele „programului” teoretic. Pe scurt, o lecție simplă, livrată fără ostentație: dacă ai curajul să pornești de la propriul orizont, să definești ceea ce, în ordinea cunoașterii, este cel mai relevant pentru tine, ai șanse mai mari să contezi.

 

Domnule profesor, sunteți unul dintre criticii români care s-au pronunțat cu oarecare insistență împotriva unui mod „oral”, „colocvial” de a construi discursul critic. Cu toate acestea, nu v-ați ferit să publicați interviurile pe care le-ați acordat de-a lungul timpului. Să fie vorba despre o atracție involuntară a lucrului detestat?

Întrebarea mă surprinde. Nu detest oralitatea. O probă, printre altele, că stăm acum de vorbă. Dar când mă apuc să scriu, nu scriu ca și cum aș vorbi. Scrisul fixează și te fixează, te strânge și te restrânge, adică te obligă să renunți la paranteze prea lungi, la detalii prea puțin semnificative, la ce-ți trece momentan prin cap, la o cursivitate a spontaneității, dar nu și, neapărat, a consistenței. Pe de altă parte, interviul e una, iar discursul critic e altceva: nu ai în față un (alt) text, nici teme la care te vei mai fi gândit, devreme ce vrei să scrii despre ele; ai niște întrebări la care răspunzi pe loc, improvizând mai mult sau mai puțin. Răspunsuri care – mai mult sau mai puțin inteligente, mai mult sau mai puțin spontane – te reprezintă, la rândul lor.

 

Întrebându-vă acest lucru, mă gândesc, desigur, la posibila influență dinspre două modele recunoscute pentru abordările diferite în privința spontaneității: e vorba despre Călinescu și Vianu.

Nu știu cât de spontani erau, cu adevărat, Călinescu și Vianu, dar ce înseamnă să fii spontan în cazul lor și în cazul oricărei apariții publice? Căci despre asta vorbim, nu despre cum erau ei în intimitate, în familie, în cercul de prieteni… În public, amândoi erau oameni compuși, Călinescu nu mai puțin decât Vianu, deși el voia să dea impresia de spontaneitate, dar era o spontaneitate bine pregătită, poate chiar mai elaborată decât aceea a lui Vianu. Nu știu dacă Vianu își punea o mască, cred că doar își asprea puțin trăsăturile feței și le marca mai bine, ca să intre în rolul de profesor universitar. Cam așa erau profesorii în interbelic și el a continuat să fie astfel în plin comunism, reprezentând pentru noi, studenții lui, un model. În schimb, despre Călinescu, unii apropiați spuneau că își regiza aparițiile publice, că exersa în fața oglinzii. Nu cred că a fost un geniu oral, cum le-a lăsat unora impresia, jucând foarte bine rolul acesta. Măsura adevărată și-a dat-o în scris. La cursuri, ținute în picioare, cu o suită în spate, o gesticulație abundentă și spectaculoasă, forța uneori aplauzele. Totul era însă gândit dinainte, până la formula memorabilă; profesorul nu avea note în față, scotea însă, din când în când, din buzunarul de la piept al vestei, o foiță subțire, minusculă, părea o foiță de țigară, de pe care se prefăcea că citește. Poate și citea. O apropia foarte mult de ochi și citea de acolo cu un aer mirat, stârnind astfel o empatie generală. Artificii irezistibile… Tonul lui suitor, apoi descrescător era tot un artificiu, o ciudățenie susținută însă atât de convingător, încât părea naturală… Din partea lui Tudor Vianu n-aveai cum să te aștepți la asemenea gesturi. Vorbea așezat (în ambele sensuri ale cuvântului), avea note pe catedră, dar cred că acolo nu erau scrise decât un plan al discuției și citate la care apela riguros. Sublinia anumite idei printr-o rostire mai apăsată și o mișcare a mâinilor strict dependentă de variațiile dicțiunii. Respira calm, seriozitate, siguranță și inspira aceleași stări auditorilor care eram. După câteva minute, îți dădeai seama că așa era el, că sobrietatea lui era cât se poate de naturală…

 

Suntem în cadrul întâlnirii anuale a ALGCR, ce are ca temă „Aventura” (literar-artistică, intelectuală, spirituală). De altfel, tot anul acesta am avut ocazia să vă aud conferențiind despre cosmopolitism la Iași, în deschiderea conferinței Perspectives in Humanities and Social Sciences (Figures of Migration), organizată de Departamentul de Cercetare Interdisciplinar al UAIC. Cum apreciați că se raportează mediul academic românesc la sobrietate și rigori, la rigorile comunicării specializate?

Răspunsul nu e deloc simplu, ar merita chiar o sesiune specială de dezbateri. Pentru literați mai ales, întrebarea este: unde pot ei să publice lucrări „de specialitate”, în ce reviste din țară și din străinătate? Câte reviste acceptă la noi un text mai mare de 20 de pagini și câte publicații străine sunt interesate de subiecte românești? Cât despre rigoare – ca să vorbim în condițiile date, adică orale –, aici intră în joc criterii, tipare și tradiții diferite…

 

Suntem, totuși, specialiști în importarea formelor, în arderea etapelor. Oare nu putem avea nici măcar un „spirit academic” de import?

Mă tem că nu. Sunt aici mai multe cauze. Cred că una dintre ele este că nu suntem o cultură savantă. Ce înseamnă cultură savantă? Înseamnă o cultură ce are toate fundamentele puse, și nu de azi, de ieri, ci de multă vreme, în timp; o cultură în care lucrurile sunt bine sedimentate, în care, dacă întinzi mâna, găsești pe raft instrumentele necesare: dicționare, enciclopedii, ediții complete, critice… N-ai nevoie să pierzi prea mult timp, l-au „pierdut” alții înaintea ta… au făcut ordine, ordinea lor, ordine pe care, dacă vrei s-o schimbi, ai un punct de pornire, un reper.

 

Deci o cultură savantă nu-i o cultură de „enciclopediști”, că astfel de figuri nu ne lipsesc…

Nu, nu-i asta. Dar înseamnă și asta. Păcatul enciclopedismului este eclectismul. Mă tem că noi suntem deseori eclectici fără a fi și enciclopedici. Se pare că, prin unii dintre reprezentanții noștri de succes, disprețuim enciclopedismul, cum disprețuim și rigoarea, și așezarea temeinică a lucrurilor. De ce? Pentru că – suntem lăsați să presupunem – n-ar mai rămâne loc destul pentru inițiativa personală, pentru părerea personală.

 

Generațiile acestea de critici care vin după șaizeciști au inițiativă personală. Sunt la fel de bine „decupate” precum precursorii?

Foarte bine „decupați” sunt criticii cei mai tineri, pentru că… Bună întrebare! Au venit revoluția și libertatea, iar apoi accesul larg la informație, dublat de noile rigori universitare, nevoia de a publica, de a-ți construi un CV profesional. Mai mult decât atât, până în ’89, a găsi un post într-o redacție culturală era o soluție de viață mult râvnită. Acum e mai puțin important. Cei mai buni, cei mai capabili încearcă să ajungă la universitate sau în cercetare. Existând această cerere care asigură promovarea profesională, oferta se mulează pe ea și, astfel, mulți tineri se îndepărtează de ceea ce, pe vremuri, era o cale sigură de afirmare și o formă de putere: cronica literară.

 

„Noi reducem personalitatea la «a fi diferit» cu orice preț”

Observ că aplicați mult terminologia economică în explicarea unor realități…

N-am făcut așa ceva înainte de ’90, nu era relevant în comunism din cauza cenzurii, pe de-o parte, și a imobilității sociale, pe de altă parte. Însă… au venit capitalismul și economia de piață, cu legile ei, pe care literații (și nu numai ei) nu prea știu să le folosească și nici să le ocolească, așa cum au reușit cu ideologia totalitară anterioară.

 

Schimbând registrul, aș dori să fixăm locul ideii de personalitate în cărțile dumneavoastră. Este într-adevăr personalitatea „binele suprem”, așa cum susținea Goethe?

Goethe spunea asta, dacă nu mă-nșel, în ultimii săi ani, având în spate o mare și diversă experiență de viață. Noi, repetând asta acum, riscăm să asumăm la nivel individual o afirmație prezumțioasă. Pentru că noi, acum, nu gândim ca Goethe. Avem alt mod de a defini personalitatea. Pentru noi, personalitatea se face prin diferențiere, acesta-i marele clivaj care a început cu romantismul, s-a accentuat cu modernismul, cu avangarda și a devenit în zilele noastre aproape un loc comun. Noi reducem personalitatea la „a fi diferit” cu orice preț. Și această pantă pe care eu o numesc „panta anticlasică” sau „postclasică” a ajuns la această reducție care satisface pe toată lumea: dacă nu te diferențiezi cât mai apăsat, nu prea ți se acordă șanse să ai personalitate. Nimic mai departe de gândirea lui Goethe decât personalitatea ostentativă.

 

Și totuși, dumneavoastră definiți personalitatea nu ca „diferențiere”, ci ca „terț inclus”, ca soluție de atenuare a unor dihotomii de tipul „speculație”- „aplicație”, „natură”- „cultură”, „radicalitate”- „nuanță”…

Aș putea adăuga și alte asemenea dihotomii conciliabile înlăuntrul unei personalități căreia nu-i lipsește conștiința de sine. Am vorbit despre asta cu alte prilejuri…

 

Știind cât de atras sunteți de speculație și teorie, fără să vreau, m-am gândit tot la niște versuri goetheene: „Ce seacă e, amice, orice teorie/ Și cât de vie viața, cât de aurie”. Cum de v-ați lăsat sedus, domnule profesor, de „demonul teoriei”? În calitate de teoretician, sunteți un Mefistofel?

Nu-mi plac figurile mefistofelice. Deși e posibil să-mi fi scăpat și mie accente de acest fel… Dacă e să-i atribuim autorului însuși această replică a unuia dintre personajele sale, atunci aș vedea în opoziția dintre „viață” și „teorie” un fel de splitare a personalității goetheene, un fel de punere în paralel și, în același timp, un fel de sfidare reciprocă internă. Goethe înclină pentru viață, deși opera lui este preponderent teoretică. Nu-i ca la Shakespeare.

 

Unde apare diferența între Hamlet și Faust? În fond, amândoi sunt niște „studenți” încercați de angoase în fața unei cunoașteri virtual infinite.

Cred că Shakespeare e altceva. Pentru Shakespeare, ideea, teoria, filosofia sunt întotdeauna implicite. Monologuri precum acelea ale lui Hamlet reprezintă ieșiri din implicit, dintr-o complexitate mai mult opacă decât transparentă. La Shakespeare, totul e acolo, în intricația replicilor și a gesturilor, în materia concretă și densă, în carne și-n oase. Exagerând, aș spune chiar că e un autor fără un mesaj clar și explicit, piesele sale se cer interpretate prin „negocieri” multiple, nu numai socio-istorice.

 

Oare nu ne avertizează însuși Goethe asupra pericolului radicalizării ce-l paște pe filosof? Chiar dacă alții, în locul meu, v-ar provoca să aplicați binomul radicalitate-nuanță pe formula Pleșu-Liiceanu, eu v-aș invita să îl regândiți în cadrul unei posibile comparații între Noica și Paleologu.

În primul rând, între Pleșu și Liiceanu există o egalitate, sunt cam la același nivel din toate punctele de vedere. Scriu amândoi foarte bine. Pleșu îmi place, e drept, mai mult. Diferența dintre ei este, într-adevăr, aceea între un spirit radical și unul nuanțat, Pleșu fiind cel nuanțat. Cu toate că și Pleșu se aruncă uneori în afirmații riscante, radicalitatea lui e mai mult adjectivală, el are grijă să nu fie prins, cum s-ar zice, „în corzi”. Pe când Liiceanu, cu o nemărginită încredere în sine, dar fără finețea imaginativă de a-și reprezenta și posibile obiecții la propriile-i teze, produce uneori radicalisme jenante, în spațiul politic și nu numai.

 

Văd că ați preferat să vorbiți despre Pleșu și Liiceanu mai curând decât despre Noica și Paleologu…

N-am vrut să las impresia că evit comentariul celor doi contemporani și e vorba doar despre o introducere la răspunsul așteptat. Dacă Pleșu și Liiceanu sunt la același nivel, Noica și Paleologu nu erau la același nivel. Și nu pentru că unul e filosof, iar altul „doar” critic literar, cum îi place lui Liiceanu să creadă. În această relație, Noica e radicalul și Paleologu cel nuanțat. Însă Noica era un gânditor puternic, în vreme ce Paleologu, foarte disociativ și rafinat, nu are anvergura lui Noica.

 

Nu avea „personalitatea” lui Noica?

Nu, nu vreau să spun asta. Amândoi aveau personalitate, e vorba despre ce stă în spatele personalității, despre opera importantă care dă personalității o pondere pe măsură.

 

Să vorbim despre iubitorii de „nuanțe”, printre care vă aflați și dumneavoastră. Pas la couleur, rien que la nuance, cum s-ar zice… Aș vrea să vă întreb totuși: când scriați studiul despre Valéry, n-au ajuns să vă cam agaseze „nuanțele”, n-ați simțit nevoia să „radicalizați” sensurile? Lectura lui Valéry era și un exercițiu de demontare a unui scriitor „clasicizat”, venind dintr-o mare cultură?

Întâlnirea cu Valéry a fost mobilizatoare, într-un fel, chiar modelatoare. M-a obligat să-i urmez gândirea în meandrele ei, să-mi rafinez poate eu însumi modul de a gândi. E destul de greu să vezi o logică a devenirii într-o gândire ce pare dată, formulată de la început. Dar ceea ce a contat pentru mine atunci, în acei ani, a fost ideea limitei creatoare, a constrângerii care nu doar îngrădește, dar și inspiră, ideea că limitarea nu trebuie să ducă la resemnare sau abandon.

 

În deschiderea colocviului despre „aventură”, profesorul Antoine Compagnon a prezentat o comunicare cu titlul „Grande Guerre, grandes vacances”. Acum, dacă tot am scăpat de vreo două ori de „sfârșitul lumii”, putem zice (cu toată seriozitatea, de data aceasta!) că tema războiului plutește în aer ca frica de teroriști? Sau pur și simplu se împlinește un secol de la încheierea Primului Război, dată ce trebuie celebrată și în mediul academic?

Cu siguranță ne este frică de războiul care poate veni, deși indiferența cu care politicienii tratează crizele generale și locale mă deconcertează (pentru a nu spune mai mult). Tot ce afirmă Compagnon despre Primul Război nu mai e, însă, câtuși de puțin valabil pentru al Doilea Război Mondial. Nici vorbă aici de loisir, de grandes vacances! O probă puternică referitoare la diferența dintre cele două conflagrații o aduce Svetlana Alexievici, jurnalista din Belarus care a luat Premiul Nobel. Mărturiile ei sunt teribile. Am văzut recent și un film, un serial făcut sub patronajul lui Henry Kissinger, cu informații pe care nici nu le-ai fi putut bănui: cum luau, de pildă, corpuri înghețate, le puneau în rând și le foloseau drept poduri pentru tancuri. Mi-aduc aminte figura unui ofițer rus care spunea: „Nu știți ce rezistente sunt cadavrele înghețate!”.

 

Dacă termenul ne-a fost adus în atenție de comunicarea profesorului Compagnon, trebuie să vă întreb despre relația dintre loisir și muncă. Pentru dumneavoastră, totul a fost o nesfârșită muncă?

I’m afraid so! De regulă, loisir-ul era, cum să zic, un fel de muncă mai degajată, fără un dead-line apropiat. Dacă mă uit înapoi, asta a fost în mare. Sigur că au existat și destule momente de relaxare sau, mai bine zis, de atenție distribuită în alte direcții, mă gândesc în primul rând la călătorii. Deși foarte rare au fost cele în care nu trebuia să prestez, cum se zice.

 

„Munca de editor nu a fost o înclinație, ci o obligație pe care am asumat-o”

Există un principiu unitar al acțiunii dumneavoastră publice? Dintre cele trei axe – crearea/restructurarea unor instituții, formarea tinerilor (în calitate de profesor universitar), jocul riscant în câmpul vieții editoriale –, s-ar zice că, în cea mai mare măsură, v-a tentat riscul vieții de editor. Nu v-ați gândit niciodată să vă deschideți o afacere? După experiența Univers și Art, ați putea stabili o legătură între vocația editorului și know-how-ul producției editoriale?

Munca de editor nu a fost o înclinație, ci o obligație pe care am asumat-o. Dar trebuie să lămuresc lucrurile, eu nu am avut niciodată o editură. Spun asta pentru că, spre deosebire de alți colegi care au fost numiți, ca și mine, directori în 1990 și și-au transformat rapid și victorios editura respectivă într-o afacere privată, personală sau familială, eu, în cei 10 ani cât am stat la Univers, n-am încetat să-mi spun că editura nu-mi aparține. Chiar așa îmi spuneam! Concepeam Editura Univers ca pe o instituție aflată în serviciul culturii românești, mă consideram un public servant și cred că asta am și fost… Asta cred eu acum despre poziția mea de atunci.

 

În deschiderea conferinței de la Iași, ați vorbit despre „identitatea modulară” și despre faptul că trebuie să pornim întotdeauna de la propriul orizont. Cine v-a citit cărțile știe că aceasta nu-i o capitulare în fața subiectivității sau a tentației biografiste. Mărturisesc că, la rândul meu, am încercat să nu trezesc o anumită dispoziție evocatoare, ce ar fi ucis ideile. Totuși, aș dori să încheiem, comentând o mărturisire pe care eu am perceput-o – nu știu de ce – ca fiind semnificativă: spuneați undeva că, dacă nu v-ați fi născut la Reșița, ați fi preferat să vă nașteți în Bucovina. Când ați înțeles că între dumneavoastră și Bucovina există un „secret” ce depășește admirația pur peisagistică sau culturală?

Trebuie să ne mutăm atunci, în 1968, când am spus, și în 1964, când am „înțeles”, cum spuneți. Astăzi, dacă vorbești despre Bucovina lui Ștefan cel Mare și despre mănăstiri, riști să cazi în locuri comune. Pe atunci însă… nu era chiar un loc comun, iar eu nici acum – sau mai ales acum – nu mă dezic de acea afirmație. Nu mai spun că, atunci când, după acel interviu, am ajuns la Reșița, orașul meu natal, am găsit acolo prieteni și colegi care s-au uitat la mine pieziș, întrebându-mă mustrător: „Cum ai putut spune așa ceva? Aici la noi nu e bine?”. Pe atunci era bine și la Reșița – binele care putea fi în acele vremuri –, oricum, nu jalea de acum, inimaginabilă, intolerabilă: orașul care a creat o bună parte din industria acestei țări e pustiit de fabrici, de tineri, de viață culturală. Dar asta-i o altă problemă, tristă, tragică. Nu preocupă însă pe nimeni, Bucureștiul e departe… De unde, totuși, „povestea” cu Bucovina? În ’64, preparator fiind la Universitate, am fost într-o excursie de studii cu studenții. Mergeam pentru prima dată în Bucovina. Am vizitat case memoriale și mănăstiri, dar ne și distram; seara dansam, ziua jucam fotbal ori de câte ori se oprea autocarul, eram în vacanță. „Povestea” s-a întâmplat la Putna: era seara, eram cu toții undeva, pe o pajiște din jurul mănăstirii pe care tocmai o vizitasem, când, fără un gând anume, am simțit nevoia să mă întorc și să mai intru o dată – nu să mă închin, ci pur și simplu să stau, să zăbovesc acolo. Nu era nimeni înăuntru, călugărul Iachint, care ne fusese ghid, plecase. Eram singur, lumina asfințitului cădea prin vitralii deasupra mormântului lui Ștefan, era liniște totală și… da, acesta a fost un moment! A fost un fel de reasumare a unei identități și a unei apartenențe… Acum, ca să fiu pe placul unora, ar trebui să execut replierea ironică de rigoare, să cenzurez acel sentiment juvenil și să-mi demonstrez luciditatea critică bagatelizând, „relaxând”, nu-i așa? Disociindu-mă chiar de asemenea concepte „învechite”, „depășite”, precum identitate, apartenență… Ei bine, nu.


Aveți mare dreptate. De aici ar fi trebuit să pornim. Vă mulțumesc pentru interviul acordat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe