Un capriciu american: Isabella Stewart Gardner Museum

Stanca Ioana Ursu Publicat la: 01-11-2016

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aristocrația americană din New England vizita Europa, Africa și Orientul Îndepărtat, de unde aducea în Lumea Nouă obiecte de artă, transformând somptuoasele case în adevărate muzee. O prezență excentrică în rândul marilor colecționari americani, frumoasa newyorkeză Isabella Stewart Gardner (1840-1924) și-a dedicat viața și averea colecționării de artă. Isabella a sfidat regulile puritane, scandalizând sobra elită bostoniană, a inspirat povești mondene și a lăsat orașului său adoptiv, Boston, o importantă moștenire culturală: muzeul care îi poartă numele și o donație de un milion de dolari pentru întreținerea acestuia și pentru promovarea artiștilor debutanți.

 

Moștenitoare a unei mari averi, care îi asigura independența financiară, educată și creativă, a adunat în jurul ei nume importante ale literelor, muzicii, artelor vizuale și performative. Din anturajul său făceau parte scriitorul Henry James, filosoful George Santayana, pictorii John Singer Sargent și James McNeill Whistler. Isabella și soțul ei, omul de afaceri bostonian Jack Gardner, au călătorit din Europa până în Asia, adunând 2 500 de obiecte de artă. Îndrăgostiți de Renașterea italiană, au decis să construiască în Boston replica unui palazzo venețian din secolul al XV-lea, care să le adăpostească toată colecția. După moartea soțului, Isabella a continuat proiectul, implicându-se în toate etapele, de la achiziționarea terenului și discuțiile cu arhitecții până la supravegherea șantierului și amenajarea interioarelor. Muzeul a fost deschis publicului în anul 1903, iar Isabella a locuit într-un apartament situat la ultimul nivel, până la moartea sa, în 1924.

Exteriorul clădirii este auster și lipsit de identitate. Cu atât mai mult surprind interioarele luminoase și micul paradis botanic din grădina acoperită. Isabella a aranjat piesele colecției fără să țină cont de proveniența și vechimea acestora, astfel încât decorul eclectic îl poartă pe vizitator de pe un continent pe altul, dintr-o epocă în alta. Intenția ei a fost să invite publicul iubitor de artă într-un spațiu prietenos, în opoziție cu galeriile reci ale muzeelor. În zidurile cenușii, ridicate la început de secol XX, au fost integrate elemente arhitecturale vechi de sute de ani, aduse din Europa. Piese masive din marmură și piatră au traversat Atlanticul spre noua lor casă, oaza venețiană construită pe continentul american: statui și sarcofage romane, ferestre gotice, coloane, balustrade, trepte. În pavajul grădinii interioare a fost așezat un mozaic roman din secolul al II-lea, având în centru imaginea Medusei. Acoperișul din sticlă ridicat deasupra grădinii a fost prima realizare de acest fel din Statele Unite.

Testamentul Isabellei interzice orice modificare a clădirii, a locului exponatelor, orice adaos la colecție sau împrumut al pieselor. La solicitarea conducerii muzeului, Curtea Supremă de Justiție a Statului Massachusetts a aprobat în anul 2009, în urma unor lungi deliberări, construirea unei extinderi, care nu alterează arhitectura clădirii originale. Proiectul a fost încredințat arhitectului Renzo Piano, realizatorul Centrului Pompidou și al turnului The Shard. Noul sediu, construit din materialele preferate ale arhitectului italian – oțelul și sticla –, găzduiește concerte, conferințe, expoziții de artă contemporană și pe artiștii câștigători ai burselor Gardner. Muzeul continuă tradiția începută de Isabella, care le oferea tinerilor muzicieni posibilitatea să concerteze aici înaintea debutului pe scenele consacrate.

În anul 1990, muzeul Gardner a fost ținta unui jaf de proporții. Au fost furate obiecte în valoare de 500 de milioane de dolari. Hoții nu au fost prinși, iar piesele nu au fost recuperate. Ramele văduvite de celebrele lor pânze au rămas acolo unde le-a așezat Isabella cu un secol în urmă – triste portaluri către lumi misterioase. Printre tablourile furate se află Concertul, unicul Vermeer al colecției, Furtună pe Marea Galileei, singurul peisaj marin pictat vreodată de Rembradt, pânze și desene semnate Degas și Manet.

Privesc pe ecran imaginea Concertului și mă gândesc la cel care ține ferecată lumina lui Vermeer, achiziție pe care nu poate s-o expună, despre care nu poate să vorbească, dar pe care, summum al egoismului, a vrut s-o aibă doar pentru el.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe