„Ai grijă să nu te înghită întunericul!”

Angelo Mitchievici Publicat la: 01-11-2016

Groapa numărul 2, filmul lui Ognjen Glavonić, reprezintă documentarul unui masacru, genocidul comis de trupele sârbe în Kosovo, mai precis, un episod al său urmărit pe fir după tipicul unei investigații polițiste, cu chestionarea câtorva martori, a unor momente-cheie disparate pe care regizorul le leagă într-o narațiune edificatoare. Bizar, filmul nu oferă nici un chip, ci numai voci, unele detașate, deși cu o vibrație stranie, altele cu o emoție reținută, unele îngroșate pentru a fi de nerecunoscut, altele bolnav-hipnotice. Doar voci.

 

Mărturiei care are dicția monotonă a unui proces verbal îi este asociată imaginea, și aceea golită de umanitate, câmpuri cu arbori scheletici și clădiri dezafectate, margini de oraș cu locuințe improvizate, de o mizerie abundentă, gropi de gunoi, case abandonate cu pereți leproși, ciuruiți, arbori de care stau agățate pungi de plastic sfâșiate, bătute de vânt, zone de periferie respingătoare etc. Imaginea însoțește vocea și îi amplifică mesajul. Începutul: descoperirea unui camion în Dunăre, la granița României cu Serbia, lângă satul Teja, un camion frigorific plin cu cadavre. Cel care relatează o face cu o voce seacă, vidată de afect. Autoritățile sunt alertate, procurorul districtual refuză să intervină, dar autoritățile din Belgrad, odată sesizate, recomandă maximă discreție, livrând și un scenariu forjat grosolan: morții sunt kurzi! Transportul e asigurat nu înainte ca aceste cadavre să fie numărate: rezultă 53 de trupuri întregi și trei capete în plus. Aritmetica povestitorului se prelungește cu inventarul ghiozdanului unei fetițe: un caiet cu eticheta UNESCO, un creion și o păpușă. În caiet sunt câteva desene, dar nici un nume. Povestitorul se înfurie abia atunci când sosește un camion cu 12 sicrie – iar o inadecvare surprinsă aritmetic. Muncitorii care procesează cadavrele primesc de la Centru suma de 10 000 de dinari. Acestui polițist care conduce operațiunile – ce altceva ar putea fi? –, îi revine sarcina să acopere urmele, camionului i se pun numere de înmatriculare, este revopsit și apoi, la ordin, este incendiat, un alt camion frigorific încarcă toate cadavrele pentru a fi duse departe și îngropate. Un om de la Centru care dă ordinele îl avertizează sec pe slujbașul local: „Ai grijă să nu te înghită întunericul”.

Fraza traversează spațiul dintre două lumi prin aceeași voce aparent detașată. Alte personaje intră în joc, în alte locuri, povestind simplu, în același registru constatativ al procesului verbal sau al inventarului. Inclusiv una dintre victime – o femeie albaneză a cărei familie este masacrată sub ochii ei de către soldații sârbi, de conivență cu autoritățile locale și cu o mare parte dintre oamenii din sat și care scapă ca prin minune, rănită grav, din camionul care transporta cadavrele – menține un ton sobru al relatării, cu un suspin reținut. Acestor voci bântuite li se adaugă cea a unui soldat care a fost prezent fără să participe activ la masacru. Îi cunoștea pe cei uciși.

Am vizionat numeroase filme care tratează memoria traumei și am descoperit, în calmul relatării venite din partea victimelor, un soi de distragere a lor într-un univers paralel. Starea aceasta e prezentă și aici, numai că e amplificată de absența chipului. Ognjen Glavonić elimină până spre final din acest testimonial, condus tactic cu o răceală chirurgicală, orice obiect care să facă o trimitere directă la ceea ce s-a întâmplat, înlocuind totul cu peisaje: malul Dunării, interioare devastate, mormane de gunoaie, locuri virane, cele ale gropilor comune probabil, copaci desfrunziți legănați de vânt etc. Cuvintele au devenit obiecte, fraza se desfășoară în peisaj, care devine camera ei de rezonanță, iar toate aceste peisaje au ceva bântuit, pustiit, de o tristețe dizolvantă, ca și cum cuvintele le-ar secătui, le-ar drena de orice strop de vitalitate. Ai sentimentul că, la un moment dat, peisajul spune povestea. Abia la final apar obiectele: o pereche de pantaloni murdari, o flanelă găurită de un glonț, o păpușă, un creion, un caiet, un act de identitate cu înscrisurile și poza atașată, o șosetă și o pereche de încălțări pentru copii, nasturi, bancnote, toate atacate de acizii descompunerii.

Mikhail Epstein imagina un muzeu liric alcătuit din obiectele banale ale unei întrebuințări umile dintr-o lume dispărută. În memorialul de la Auschwitz se află grămezile de ochelari, perii, pantofi, rezultatul colectării lor. Trebuie spus că, aici, obiectele unui simulacru de inventar iradiază ceva de o intensitate insuportabilă, nu o radiație a ororii, ci una care vine din faptul că ele mărturisesc remanența unei călduri a punerii în prezență. Ele devin un fel de epidermă dinspre care încă mai răzbate unda termică a unei apropieri. Ele încă aparțin și îl reprezintă metonimic pe cel dispărut. Documentarea genocidului este realizată impecabil sub raportul informației, al persoanelor implicate. Un ordin secret al președintelui Slobodan Milošević condamna populația albaneză din Kosovo la moarte, deopotrivă bărbați, femei și copii. Însă regizorul nu a mizat pe indignarea spectatorului civilizat și informat, ci pe o modalitate în care intri în atingere cu oroarea, în care ea pătrunde difuz în tine prin acele voci în care relatarea aparent detașată cheamă strigoiul călătorind furișat prin peisaje descărnate într-o lume din care umanul a fost evacuat. O astfel de voce, cea a unei vecine din sat, a mamei unuia dintre ucigași, se aude distinct pentru femeia albaneză stivuită printre cadavrele familiei: „Ai terminat, fiule?”. Ei bine, filmul lui Ognjen Glavonić este un film cu strigoi!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral