Scrisoarea II: Să plângi și să înghiți un crocodil

Roxana Patraș Publicat la: 01-11-2016

Dragă Diana,

Iarăși te-ai dus la Hamlet aseară… Mereu m-am întrebat ce anume te atrage la piesa asta, încât nu te mai saturi să o revezi. Să fie vorba despre misterul masculin întrupat? Pe mine, una, prințul ăsta limbut mă cam enervează. Evident, ai și tu motivele tale. Îți plac bărbații pansivi, consumați de interogații, îți place Iureș în rolul lui Hamlet și-ai avut un moment poetic când l-ai văzut declamând cam așa: „O, carnea aceasta mult prea închegată/ De s-ar topi și s-ar preface-n rouă!”.

Ce-i drept, tălmăcirea Ninei Cassian nu-i chiar rea, mai ales că alții, cu ifose de angliști, și-au muncit creierii cu și mai puțin folos. Te scutesc deocamdată de citatul original, precum și de balivernele acestui prinț care, în ciuda studiilor la Universitatea din Wittenberg, nu înțelege nimic din rațiunea politică a mariajului Gertrudei cu Claudius: prin „incestuoasa” căsătorie, tronul îi va reveni singurului moștenitor al familiei, lui Hamlet însuși. Dac-ar fi să scot din subiectul piesei o istorioară de uz didactic, voi zice că aici e vorba despre o odraslă unică la părinți (fanarioticește spus, o beizadé), care nu face altceva decât să peroreze asupra singularității și singurătății sale. Mai mult, în loc să perpetueze sângele nobil al dinastiei domnitoare, preferă să filosofeze fără obiect și să contemple, de pe marginea mormântului Ofeliei, cum se stinge stirpea sa.

Dar dacă treci în revistă piesele lui Shakespeare, postura de moștenitor nu-i nicăieri comodă. Cine are sânge nobil trebuie să confirme că are și un suflet nobil. Dar are Hamlet un suflet nobil? Dincolo de necesitatea răzbunării tatălui, este el capabil să simtă milă sau să plângă în afara scenei? Dimpotrivă, disprețuiește plânsul ca expresie a durerii, așa cum o dovedesc comentariile despre Hecuba. Iar în actul V, când se laudă că poate plânge, că poate lupta, că poate posti, că poate bea oțet sau că poate înghiți chiar și un crocodil, aproape că-ți vine să-i spui: „Ia să te văd cum plângi și-nghiți un crocodil!”.

Consfințită prin moștenirile materiale (titlu și bunuri), legătura ereditară se cere mereu reconfirmată și întărită, prin suferințe și lacrimi, în planul moral. Gândește-te de pildă câte necazuri trebuie să îndure fiul legiuit al lui Gloucester din Regele Lear. Decăzut din drepturile părintești, el trece prin toate stările sociale: e hoinar lunatic, e țăran și cavaler rătăcitor. Numai când se dovedește capabil să se dedice îngrijirii părintelui infirm și să se lupte, după vechiul cod cavaleresc, cu fratele său vitreg, Edgar își recâștigă numele uzurpat. Dacă îl vei compara cu Cordelia, vei înțelege imediat că fiicei renegate a lui Lear îi sunt destinate mult mai puține încercări; sinceritatea sa este imediat convertită în cel mai înalt statut social, acela de regină a Franței. Simbolică până la schematizare, ecuația moștenirii lui Lear pare mai puțin complicată decât aceea a moștenirii lui Gloucester.

Într-adevăr, Regele Lear e o piesă înnădită din două fire narative pe tema iubirii paterne și a datoriilor filiale. Specialiștii au vorbit mult despre asta și nu are rost să insistăm. Ai mare dreptate să te întrebi așadar dacă există vreo legătură între regele Lear, ce-și împarte bunurile concrete în trei părți egale, și nobilul Gloucester, ce-și împarte numai inima între doi fii, înclinând totuși spre vlăstarul nelegitim. Știind că până la urmă regele își pierde mințile, iar Gloucester, ochii și barba, aș fi înclinată să spun că și averea, și afecțiunea trebuie dăruite copiilor cu măsură și înțelepciune.

Logica tragediei ar trebui să fie una a oglindirilor: înainte de conflict, Lear își favorizează fiica cea mică, așa cum Gloucester își favorizează fiul natural. În această configurație afectivă, Cordelia pare a fi ea însăși rodul unei alte relații extraconjugale, al unui păcat de tinerețe. Dar acesta este secretul lui Lear și poate motivul ascuns pentru care regele se consideră un păcătos ce refuză, la rându-i, să plângă, preferând să-i vadă pe ceilalți cum… înghit crocodilul.

Ca și mezina lui Lear, care până la urmă e căsătorită în afara regatului, fiul cel mic al lui Gloucester este îndepărtat de familie, fiind trimis la studii în străinătate. După nouă ani, Edmund se întoarce în straiele scepticului libertin, hotărât să deconstruiască superstiția astrologică privind predeterminarea caracterului său. Fiind născut sub Ursa Major și conceput „sub coada Dragonului”, Edmund ar fi înclinat spre lubricitate și cruzime. Numai inteligența antrenată, își zice el, poate să schimbe calea astrelor. Și totuși, această inteligență nu-i poate suplini nevoia insațiabilă de iubire. În acest caz, bastardul se comportă întocmai ca fiul unic din Hamlet. Precum se vede, Edmund și prințul danez au destule în comun: de la studenția prin țări străine și ateism până la incapacitatea de a-și reconfirma prin suferință datele ereditare. O infinită nevoie de a fi iubit îi împinge spre cruzime. Ce-l nemulțumește pe Hamlet la Ofelia? Că nu-l poate iubi cât își dorește el să fie iubit. Dar cum își încheie viața Edmund? Spunând tuturor că, în ciuda cruzimii cu care Goneril și Regan se ucid pentru el, „totuși, a fost iubit”.

Dragă Diana, ține-te departe de tipii care vorbesc mult și nu cred în zodii! Oricât le-ai da, tot îți vor reproșa că nu se simt îndeajuns de iubiți.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe