Jucătorii de veto

Lucian Dîrdală Publicat la: 01-11-2016

„Sunt extrem de surprins că, atunci când încheiem un acord comercial cu Vietnamul, o țară faimoasă în toată lumea pentru respectarea tuturor principiilor democratice, nu obiectează nimeni, dar, când ajungem la o înțelegere cu Canada, o dictatură în toată regula, toată lumea se enervează și ne acuză că nu respectăm drepturile omului și drepturile economice fundamentale”, a comentat sarcastic președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, la finalul Consiliului European din 21 octombrie.

 

Se știe că domnul Juncker recurge adesea la sarcasm și de multe ori are dreptate. Doar că de data aceasta nu are, deși reticențele formulate de guvernul regional valon față de acordul de liber schimb UE-Canada sunt o mostră de egocentrism politic. Problema nu ține de democrație și compatibilitatea valorilor, ci de faptul că densitatea raporturilor dintre cele două părți multiplică și insatisfacțiile punctuale generate de acord. Președintele Comisiei o știe, de altfel, foarte bine.

Să trecem de la sarcasmul domnului Juncker la tristețea doamnei Chrystia Freeland, ministrul canadian al Comerțului Internațional: „Este evident pentru mine, evident pentru Canada că Uniunea Europeană este incapabilă să ajungă la un acord – nici măcar cu o țară cu valori europene, precum Canada”. Probabil că, pe fond, doamna Freeland nu are dreptate: nu ar fi deloc exclus ca, în momentul în care acest text va intra în atenția cititorilor, între cele două părți să se fi găsit deja un compromis. Nu are dreptate nici când supraestimează rolul valorilor comune în negocierile comerciale – aici, mesajul ei se apropie, într-un fel, de cel al domnului Juncker. Dar sesizează perfect rigiditatea UE – în acest caz, provocată de mecanismul interguvernamental care face din statele-națiune adevărați „jucători de veto”. Iar când pe teren intră și colegii lor de la nivelul structurii interne a statului belgian – cazul Parlamentului regiunii valone –, șansele de reușită sunt cu atât mai mici.

În aceste condiții, chiar fără a împărtăși cuvintele tari, de genul incapabil sau imposibil, este clar că riscul întârzierii acordului cu Statele Unite – Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții (TTIP) – este considerabil, mai ales că americanii au propria tradiție a negocierilor dure și prelungite. Iar speranțele Regatului Unit de a încheia rapid un acord avantajos cu Uniunea după Brexit se diminuează: am putea asista la discuții între delegați mereu temători să nu-și enerveze sprijinitorii de acasă. Atât la Londra, cât și la Bruxelles și în capitalele „celor 27”, se poate crea o atmosferă deloc propice unei cooperări strânse după ieșirea Marii Britanii.

Nu este, desigur, vina exclusivă a Uniunii Europene că fereastra de oportunitate pentru promovarea liberului schimb pare pe cale să se închidă. Și nici nu trebuie să supraestimăm aportul documentelor de acest gen în relații care sunt totuși lipsite de mari constrângeri din partea autorităților politice. Afinitățile culturale despre care vorbeau demnitarii citați mai sus joacă, în această privință, un rol pozitiv, iar ferestrele de oportunitate se redeschid uneori atunci când nu te aștepți.

Dar potențialul neexploatat rămâne o sursă de insatisfacție, chiar dacă unele voci importante din societatea civilă de pe ambele maluri ale Atlanticului – poate, în viitor, și ale Canalului Mânecii – ne spun că de pierdut au mai ales corporațiile sau, eventual, cei bogați și lacomi. Într-un sistem politic funcțional, se ajunge la soluții prin care beneficiarii liberului schimb îi despăgubesc pe cei lezați, nu pentru că ar vrea, ci pentru că sunt forțați să o facă prin politici guvernamentale.

Aici, însă, intrăm în zona ce furnizează o parte dintre explicațiile ascensiunii lui Donald Trump (și Bernie Sanders), ale Brexit-ului sau ale celorlalte reacții izolaționiste, dintre care unele se apropie periculos de mult de limitele democrației liberale. În încrengătura de compensații presupuse de funcționarea statului modern, a apărut în ultimele două decenii un blocaj, iar criza majoră din anii 2008-2012 nu a făcut decât să-l agraveze și să-i dea formă politică. Cei rămași în urmă văd cum poziția lor relativă continuă să se degradeze, iar schimbările culturale fac în așa fel încât atât boala, cât și doctoria să fie greu suportabile. Astăzi, Uniunea Europeană pare aproape incapabilă să încheie acorduri comerciale externe, pentru că multe dintre statele membre încă nu știu dacă să utilizeze termometrul în relația cu propriii cetățeni.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral