Postumanismul românesc

Alex Ciorogar Publicat la: 01-11-2016

Din 2016 se vede mai bine evoluția și dinamica poeziei noastre contemporane. Mă refer în primul rând la modurile în care reprezentanții primului val douămiist au constituit un spațiu literar în care și prin care membrii acestuia reușeau să impună noi forme sau modele estetice și ideologice (Constantin Acosmei, Marius Ianuș, Dumitru Crudu, Mihail Vakulovski, Adrian Urmanov, Rareș Moldovan, Dan Sociu, Ruxandra Novac, Ștefan Manasia, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu, Răzvan Țupa, Rita Chirian, Dan Coman, Oana Cătălina Ninu, Radu Vancu, T.S. Khasis, Domnica Drumea, Vasile Leac, Diana Geacăr, Teodor Dună, S. Cârstean, Cosmin Perța): fracturismul, utilitarismul, performativismul, deprimismul, confesionalismul, mizerabilismul, vizionarismul, personalismul, minimalismul și ce-o mai fi fost.

 

La sfârșitul primului deceniu al anilor 2000, ei stabilesc deja o rețea instituțională de care tinerii vor profita, rafinând pretențiile predecesorilor (având deci temele făcute), valorificând, printre altele, referințele ocultate de aceștia. Prezența unui val secund (în interiorul aceluiași douămiism – și nu mă refer la ce s-a întâmplat după 2010) ne permite să vorbim despre existența unui fenomen al ratrapării: concret, e vorba despre strategiile autorilor ce nu au debutat la începutul noului mileniu, dar care au reușit totuși să se alieze nu doar cu semnatarii manifestelor literare, ci și cu forțele proaspete ale nou-veniților (Alex Văsieș, Andrei Dósa, Vlad Drăgoi, Matei Hutopilă, Radu Nițescu, Anatol Grosu, Ionelia Cristea, Ion Buzu, Robert G. Elekes, Ștefan Baghiu, Ovio Olaru, Florentin Popa, Vlad A. Gheorghiu, Victor Țvetov, Yigru Zeltil, Ana Pușcașu, Răzvan Pricop, Livia Ștefan, Dumitru Vlad, Bogdan Coșa, Sebastian Big, Marius Chivu), cucerind astfel poziții importante. Figurile alternativ-intermediare nu sunt multe, le-am mai menționat și cu alte ocazii: Andrei Doboș, Gabi Eftimie, Bogdan Lipcanu, Mihai Duțescu, val chimic, Dmitri Miticov și Vlad Moldovan.

Mă gândesc, în al doilea rând, la portretul de grup al postmilenariștilor, tablou aflat „într-o perpetuă metamorfoză, din care, uneori, se detașează figuri ale multitudinii, ale omului plural, ori ale actorilor din instalația-rețea” – a subiectului blank, cum scriam altundeva, care testează atitudini, discursuri și registre în vederea configurării unor voci extrastilizate, oricât de temporare. Mizând pe depersonalizarea discursului, altoită, destul de bizar, cu externalizarea retorică a sentimentalismului, dar și pe exhibarea hipersensibilității trecută prin diverse filtre ale distanțării autoironice, paradoxurile sunt completate de transgresarea și înregistrarea efectelor depășirii granițelor dintre genuri, discipline și mijloace media – o plajă polifazică, în care fiecare autor își construiește postura, publicul și formula literară. Postumanismul nostru poetic pare să înglobeze o serie întreagă de formule relativ eterogene: neoonirismul, materialismul fantastic, neobiedermeierul, textpresionismul, lirica conceptuală, noul ruralism, cripto-fenomenologia, decadentismul noir și, în sfârșit, realismul speculativ.

Două sunt totuși „criteriile” care se detașează aici: marotele antiliteraturii (post-tragicul, post-secularul, post-ironicul, post-ideologicul, post-hipsterul, non-filosofia) și predispozițiile estetice ale culturii electronice (globalizarea, fluidizarea, multidimensionalitatea, automodernismul). Trecerea de la transcrierea directă a biografism-cotidianismului la explorarea imaginativă a afectelor și a cognițiilor, de la anarhismul neoavangardist la tehnologismul reflexiv, de la minimalismul autenticist la exhibarea hauntologică a plenitudinii excesive, de la neoexpresionism visceral la empirism fabulatoriu ori de la construcții vizionare la bovarisme exotice – toate aceste turnúri „paradigmatice” constituie, alături de poeticile soft, trăsăturile textelor contemporane. De reținut un ultim aspect (care prinde din ce în ce mai multă consistență în ultimul timp, dezvoltându-se în opoziție sau mai degrabă în paralel cu solecismele creative), reprezentat de reconstrucția locurilor comune: întoarcerea, adică, la un soi de retro-clasicism, o renaștere vintage a formelor fixe, a structurilor canonice, a formelor exemplare și, nu în ultimul rând, a rimei și ritmicității.

La sfârșitul următorilor 5-6 ani vom putea constata care dintre noile soluții poetice (tematice, stilistice) au fost abandonate pe parcurs și care dintre ele vor fi fost dezvoltate între timp. Și ce alte inovații tipologic-expresive au mai apărut. Cât de mult ne-am înșelat, cât de puțin am greșit. Vom vedea.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral