Pâine amară?

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 01-11-2016

O postare de pe internet ne-a evocat posibilitatea asocierii celor două cuvinte din titlu ca pretext pentru reluarea istoriei unei sintagme de istoric cultural autohton; este vorba despre o listă a „firmelor din orașul Amara” specializate, printre altele, în „fabricarea pâinii”.

 

Cititorilor le rememorăm însă unul dintre cele mai elocvente exemple privind „comunitatea” stilistică între literatura clasică și cea contestatară, postmodernistă, pornind de la analiza surselor unui enunț expresiv dintr-un interviu al lui Mircea Cărtărescu, aflat la Berlin (ca bursier DAAD), prin care postmodernistul contemporan intra în dialog, peste timp, cu I.L. Caragiale: „beau și eu Bier cu fugiții, mănânc și eu cozonacul amar al exilului etc.” (România literară, 3/2002, p. 12).

Tot din Berlin, dar în 1905, Caragiale îi scrisese lui Paul Zarifopol, făcând aluzie la interpretări pizmașe ale unor contemporani privitoare la expatrierea scriitorului (de unde invocarea, în formulă restructurată de Cărtărescu, a locuțiunii expresive a da bir cu fugiții): „Iubite coane Păvălucă! Am ajunsă-ră [sic!] în sfârșit în Berlin și am și mâncat din franzela exilului” (I.L. Caragiale, Opere, VII, Corespondență, 1942, p. 14). Este vorba despre un produs de… panificație având gust asemănător cu o „pâne” evocată de Alecsandri, la care ne vom referi în continuare.

Motivul și enunțul l-au amuzat pe Caragiale; le regăsim într-o altă misivă a acestuia, din aceeași epocă și adresată lui Alceu Urechia: „Plânge-mă. În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului” (în revista citată anterior, 4/2002, p. 16). Textul în întregime al biletului a fost publicat în volumul Mitică și Nenea Iancu la Berlin sau Caragiale în exil, roman documentar de Bogdan Rădulescu și Olga Rusu (Iași, 2006, p. 13); iată continuarea mesajului: „Vă salut, cu o foame îndrăcită mânca-v-ar nenea! Complimente lui Metronimidis [Dumitru G. Dumitriu, profesor la Conservator]. Nu mai pot scrie. Mi-a adus băiatul zupa, mă rog frumos. Car” (scurta scrisoare a fost expediată din Gara Breslau).

Dar, de fapt, chiar în 1905, Caragiale recursese la procedeul intertextualității parodice, pornind de la o proprie formulare anterioară. În Calendarul după Caragiale, alcătuit de Călin-Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima și Rodica Zafiu (Curtea Veche, București, 2002, foaia pentru 16 decembrie), după apelul „Fraților! Vremea vorbelor a trecut; acum are să sune în sfârșit ceasul faptelor”, citim următoarea parafrazare a autorilor, preluând formule din textul unui articol al lui Caragiale intitulat „Jertfe patriotice”: „Prezidentul, care mâncase la ’48 jimbla exilului în formă de tainuri turcești, la Brussa, la 11 februarie, către ceilalți conspiratori, care, scrâșnind din dinți, îl aclamă ridicând pumnii încleștați, știut fiind că, într-o conspirațiune, zgomotul e interzis”.

Motivarea unei filiații lexico-semantice jimblă-franzelă-cozonac, pe durata a mai mult de un secol, i-o datorăm lui Alecsandri; formularea „pânea amară a exilului” reprezintă titlul pe care acesta intenționa să-l dea unei scrisori din 1881 către Ion Ghica, comentând sarcastic sloganul utilizat după 1848 de politicieni care-și revendicau statutul de „martiri” ai Revoluției; pâinea invocată de aceștia ar fi fost „plămădită cu o parte din făină neagră, mucedă, aprinsă și cu trei părți din lacrimi de crocodil, de zeamă de mădrăgună și de bocite patriotice”. Sarcasmul lui Alecsandri este urmarea precizării situației: cei mai mulți dintre revoluționari s-au exilat „de bună voie” fie la Paris sau Viena, fie la Constantinopol, unde Ghica, de exemplu, a avut „mulțămirea de a da ospitalitate cu pânea amară a exilului și cu alte cataifuri (subl. n.) la mulți dintre compatrioții noștri”. Mai mult, „după revenirea noastră în patrie, ne-am gândit adesea la dânsa, mărturisind între noi că era destul de albă și nu tocmai amară” (după Alecsandri, Opere, IV, 1974, pp. 695-696).

Prin ultimul cuvânt din citat, trimiterea evidentă este la proverbul „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara mea”, abordat, așadar, de Vasile Alecsandri, în perfecta viziune postmodernistă de astăzi.

Iată însă, în sfârșit, la Mircea Cărtărescu, revenirea de la cozonac la pâine, într-un enunț în care acest aliment se întoarce într-un… acasă în ipostaza paradoxală de „străinătate”. În revista Echinox (3-6/2006), Mihai Goțiu consemna impresii ale poetului încântat de primirea ce i-a fost rezervată în Bulgaria, cu ocazia lansării unei cărți: „Nu mă știam un star occidental, ci tot un amărăștean din zonă, un ins dintr-o cultură mică și fără perspectivă. Uneori simt că întreaga lume e patria mea și doar România este străinătatea. Simt că mănânc, la București, pâinea amară a exilului” (după comentarii ale lui N. Turtureanu; Ziarul de Iași, 28.08.06, p. 6). Este vorba așadar de o matrice stilistică ce-l preocupa și pe Mircea Cărtărescu.

Așadar (aproape) nimic nou sub soare nici în lumea literaților, dar nici a altora: pe internet puteți asculta un cântec (pe o melodie destul de săltăreață!) după care „Nici o pâine nu-i amară ca pâinea ce o mănânci pe pământ străin!”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral