Hermeneutica sarmalei

Teodora Manea Publicat la: 01-11-2016

Mâncarea, ca și alte realități, nu este un dat, este o construcție. Nu mă refer la dat ca fiind ceva care ți se dă în farfurie, mă refer la dat ca la ceva prezent în activitatea cotidiană și care scapă, datorită rutinei, oricăror întrebări cu privire la existența sau posibilitatea existenței sale. Iar ideea de construcție nu se referă la procesul tehnologic al gătitului, la răsucitul sarmalei, ci la faptul că mâncarea nostră conține anumite asumpții despre ceea ce este comestibil, dorit, potrivit cu dieta sau cu statutul social ori susținând interesele personale. Așadar, mâncarea nu este doar ceea ce ne potolește stomacul înfometat, ci păstrează gesturi, tradiții, asumpții sau chiar manifestă valori, cum este cazul postului ca afirmare a valorilor religioase.

 

Cu nostalgia trecutului, sarmaua este un topos care-mi bântuie memoria. Ceea ce m-a fascinat inițial la această mâncare era felul în care femeile din sat se adunau la nunți și la înmormântări și începeau să învârtească sarmale. Oale imense erau produsul acestei forme de reînnoire a coeziunii sociale. Tehnologia sarmalei are tabuuri în fiecare familie, mici secrete transmise de la mamă la fiică, dar ocaziile sociale ale producției comune negociază aceste diferențe. Bunica era cea care în mod discret înlătura foile de dafin, având sacra convingere că dafinul le face să miroasă a împuțit. Înlăturarea dafinului era marca familiei mele. Alte mărci ale sarmalei sunt mărimea (femeile leneșe fac sarmale mari!), răsucirea la capete/împachetarea, vița sau varza ca substrat optim.

Sarmalele sunt forme subtile de porționare a hranei, numerabilitatea lor le face cumva nu doar democratice (ca în cazul porțiilor standard de la nunți), dar capabile și de a institui ierarhii (în cadrul familiei). Ele nu sunt o invenție românească, însă cred că la noi au atins o anumită culme a rafinamentului transmiterii mesajelor: sarmale de post, cu porc, cu vită, cu viță, cu iaurt, cu smântănă și mămăliguță.

Caracterul colectiv al sarmalelor și faptul că ele se compun, la limită, dintr-o foaie și o umplutură le face excelente obiecte ale interpretării. Împachetarea lor, imitând uneori alcătuirea plicului, aduce ideea mesajului. Ce ar fi dacă ecritura și umplutura ar fi privite în similaritatea lor? Este sarmaua o foaie pe care așternem un mesaj? Mesajul este ascuns în forma împachetării și transmis colectivității. În limba turcă, sarma înseamnă a rula sau a împacheta. Mesajul este consumat la ocaziile speciale, o formă digerabilă a contractului colectiv, devenind parte din ciclul vieții, acompaniind botezuri, nunți, înmormântări.

Umplutura dă numele unei alte rude balcanice a sarmalei, dolma. Dolmak înseamnă (în turcă) a umple. Absența cărnii din sarma este reflectată în tradiția turcă de alăturarea adjectivului fals. Sarmaua de post este o sarma falsă, una care nu respectă regulile epistemologice. Chair dacă foaia și împachetarea mesajului păstrează statutul ontologic al sarmalei, umplutura este cea care poate avea valori alethice.

Marele meu șoc cultural a fost în Germania, unde un simulacru al sarmalei m-a făcut să reflectez asupra subtilității acestui obiect culinar. Sarmaua germană era de mărimea farfuriei, produsul brutal al unei întregi foi de varză acoperind un asteroid de carne tocată. Era ca și cum lenea menționată de Bunica (un ingredient al sarmalelor mari cât pumnul) ajunsese întruchipată în farfuria mea. Varianta germană ilustra pragmatismul saxon: de ce să ne pierdem timpul cu sarmale mici? Absența orezului mi s-a explicat: avem carne destulă, nu-i nevoie de altfel de umpluturi. Esența scriiturii, diferența în structură și funcție este orez. Ca și orezul, scriitura umple, compensează o absență, anunță o carență, un gol acceptat ca atare. Gândirea modernă de tip kantian este o gândire a oului fiert (marea iubire a lui Kant) și nu una a sarmalei. Pretenția de sistemicitate și de consistență este inerentă oului. Oul fiert tare este posibilitatea pură a criticii. Sarmaua, dimpotrivă, este o manifestare postmodernă: un lucru mic, heterogen, inutil de alambicat, ascunzând mesaje, articulații, tradiții și sincope.

Originile sarmalei se pierd între rolele papirusurilor și caligrafiile arabe. Este mai puțin important cine a inventat sarmaua, dar variantele ei naționale sunt demne de o arheologie a blidelor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral